”Comunismul de clan” de Nicolae Lotreanu

144
comunismul de clan nicolae lotreanu patologie politica leviathan.ro

logo rubrica patologie politica n lotreanuCât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?

Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.

Într-adevăr, cum s-ar putea explica de ce un regim politic care s-a bucurat, timp de aproape două decenii, de sprijin şi simpatie din partea Occidentului avea să recurgă la represiune criminală în faţa valului de decomunizare ce ajunsese la graniţele ţării? Iată o întrebare pe care, surprinzător, puţini oameni şi-au pus-o, dar în mod sigur nimeni nu a căutat o explicaţie cuprinzătoare.

În momentul în care comuniştii români au adoptat o declaraţie de independenţă politică faţă de statul sovietic, fără însă a clinti măcar ceva din monolitismul ideologic, deşi autoritatea primului secretar a crescut considerabil, la conducerea ţării se afla în mod efectiv un grup de lideri cu mai mare sau mai mică influenţă, dar de părerea cărora se ţinea seama în toate împrejurările.

Moartea prematură a lui Gheorghiu-Dej şi speculaţiile cu privire la cauzele acesteia au prilejuit apariţia unui lider tânăr, ”de perspectivă”, care să coordoneze cu energie acţiunile partidului. Dar unele dintre armele de bază ale unui partid comunist – clandestinitatea şi disciplina –  aveau să se întoarcă împotriva lui.

Această şcoală politică cu accente teroriste i-a marcat puternic pe militanţi: ei învăţau rapid să-şi ascundă intenţiile şi chiar să promoveze o imagine avantajoasă în raporturile cu ceilalţi. Dacă la acestea se adaugă şi o viclenie nativă şi o pricepere instinctivă de a mima servitutea şi umilinţa, de a te dovedi util persoanelor influente, atunci posesorul unor asemenea calităţi putea să-şi asigure o poziţie de sprint foarte avantajoasă spre vârful ierarhiei.

S-a găsit printre moştenitorii prezumtivi un om care întrunea aceste ”calităţi”, iar cei care l-au propulsat aveau să regrete curând superficialitatea cu care l-au evaluat. Nicolae Ceauşescu beneficiase din plin de toate prilejurile de a învăţa ”ştiinţa conducerii societăţii socialiste” şi era pregătit pentru a-şi realiza o aspiraţie pe care se pare că o nutrea din copilărie: să devină Stalin al României!

A început astfel o cursă pentru cucerirea întregii puteri pe care o făcea posibilă sistemul politic care l-a propulsat şi apoi a căutat să-şi asigure expansiunea continuă a puterii personale până la vidarea totală a câmpului politic.

Singurul lucru pe care l-a învăţat cu adevărat acest om şi pe care l-a aplicat cu o tenacitate ieşită din comun a fost exercitarea puterii într-un sistem dotat cu instrumentele cele mai dure şi mai cuprinzătoare în acest sens şi care conţinea în premisele sale o aprehensiune virulentă împotriva dezbaterii intelectuale: un lider punea concluzii, care deveneau literă de lege pentru toţi, nu supunea dezbaterii proiecte viabile.

Dragostea lui de ţară pe care o clama cu orice ocazie, intransigenţa sa cu privire la ”neamestecul în treburile interne” erau de fapt reflexe ale dorinţei de putere prin care urmărea să-şi asigure ”independenţa şi suveranitatea” proprie, să înlăture, din premise, orice încercare de contestare. A creat astfel un cerc vicios al puterii politice căruia, cum era de neevitat, i-a căzut până la urmă victimă.

În spatele ameninţării sovietice, s-a născut o dictatură personală, demagogică şi caricaturală. Demagogică pentru că se bizuia, fără a-l declara, pe sentimentul ancestral antirusesc al majorităţii românilor, cultiva o retorică a independenţei naţionale, dar încuraja tacit ideea că sunt necesare reţinerea şi liniştea, ”continuarea neabătută a realizării idealurilor socialismului şi comunismului”, pentru a nu ațâța Molohul de la Est.

Caricaturală pentru că era întruchipată şi exercitată de o persoană fără o instrucţie elementară, cu o inteligenţă nativă remarcabilă, dar lipsită de minime mijloace intelectuale. A obținut în fond maximum de rezultate, folosindu-se de  exploatarea unui sistem cu cea mai mare forţă totalitară, prin mimarea, cu destulă stângăcie, pe alocuri complexat, a modelelor asiatice de lider comunist.

În prima perioadă a afirmării sale, când a jucat cartea liberalizării, a câştigat o popularitate reală, nu numai pentru că massele se livrează cu uşurinţă unor manipulatori de duzină, dar şi pentru că, după o perioadă de teroare securistă exercitată direct şi indirect sub îndrumarea ”consilierilor” sovietici, el întruchipa omul din popor cu intenţii umaniste şi care ”ţine cu dreptatea”.

Perioada de afirmare a lui Ceauşescu a coincis, în mod fericit pentru el, şi cu o perioadă de prosperitate relativă: salariile au crescut, bunurile de consum s-au diversificat, se construiau mai multe locuinţe, iar oamenii se simţeau mai liberi. Ba, mai mult, în instituţiile de învăţământ programele au fost descongestionate şi au dobândit o independenţă ideologică relativă; în învăţământul superior exista chiar o anumită libertate de exprimare a opiniilor personale.

Momentul lui de vârf, atitudinea faţă de ”Primăvara de la Praga”, avea să constituie şi momentul de cotitură, după care încrederea în sine l-a făcut să dicteze tot mai mult peste tot, în aşa fel încât avea să impună, direct şi într-un mod pernicios, toate deciziile, mai ales cele economice.

Treptat, economia s-a prăbuşit, presiunile externe au crescut atât dinspre Est, cât şi dinspre Vest; vanitatea sa de conducător genial l-a determinat să hotărască achitarea întregii datorii externe, iar la debutul anilor ’80, urmărind ascultarea unanimă şi necondiţionată, a început ”reînnoirea” (rotaţia cadrelor). Un singur criteriu mai era funcţional – fidelitatea faţă de ”iubitul conducător”.

Au fost afectate astfel toate domeniile vieţii sociale de incompetenţa activiştilor sau funcţionarilor, între care au ajuns să domine membrii familiei extinse, prieteni ai acestora, adică membri ai clanului, consăteni sau clienţi incompetenţi a căror ascultare putea fi impusă cu uşurinţă.

Comunismul lui Ceauşescu a fost un comunism de clan, chiar dacă, stricto sensu, se poate susţine că această definire este o contradicţie în termeni. Acest lucru a fost posibil din mai multe cauze.

În primul rând, în România nu a existat o reprezentare teoretică cât de cât coerentă asupra comunismului, nu au existat preocupări teoretice, nici cercetări sau studii fundamentate care să facă posibil un proiect consistent de comunism. Fiecare dintre activiştii marcanţi ai partidului comunist avea propria imagine, mai mult sau mai puţin primitivă, pe care o raporta cu scrupulozitate la modelul schematic general creat, fie că era recunoscut sau nu, de Stalin.

Până şi începuturile lui Gorbaciov atestă acest lucru, prin proclamarea întoarcerii la Lenin ca soluţie pentru reanimarea ”socialismului real”. Nu exista deci o continuitate teoretică între modelul general care putea fi extras şi fundamentat din lucrările lui Marx şi strategia partidului comunist care era din ce în ce mai puternic marcată de personalitatea liderului suprem, adică de cultul primitiv al şefului caracteristic în comunităţi neevoluate. Acestea au fost, de fapt, izvorul din care au provenit cele mai multe dintre ”cadrele” comuniste, de la apariţia acestei mişcări şi până la prăbuşirea ”socialismului real”.

În al doilea rând, cunoştinţele de marxism ale lui Ceauşescu erau mai mult decât precare; la această ”pregătire” se adăuga faptul că, de-a lungul experienţelor sale de militant, a învăţat să se lase condus de instinct, de o viclenie primitivă, iar pe măsură ce cultul personalităţii lua amploare s-a convins că aceste calităţi ale sale sunt de necontestat şi, deci, el nu poate greşi. Iar când a constatat că zicala românească ”zi ca ei şi fă ca tine” este prea influentă a recurs pur şi simplu la căutarea oamenilor şterşi, fără personalitate, care erau obedienţi din instinct ori din interes şi de care se putea folosi cu mai multă încredere şi a revenit la mijloacele represive dure pe care la început le-a criticat.

Aici a fost ”ajutat” desigur de ”tovarăşa lui de viaţă”, pe care a propulsat-o lângă el pe podiumul conducătorului de neînlocuit. Deci, pentru Ceauşescu, promovarea în funcţiile cele mai importante a rudelor, a oamenilor de maximă încredere, indiferent de capacităţile acestora, nu era deloc incompatibilă cu ”teoria revoluţionară a clasei muncitoare”.

În al treilea rând, modelul de comunism al lui Ceauşescu era unul ”original”. De fapt această condiţie era considerată ca sine qua non pentru toate ”producţiile” sale ideologice. Un conducător genial nu putea fi decât original. El acorda deci o importanţă maximă propriilor păreri şi soluţii şi în nici un caz nu accepta o comparaţie cu cele pe care le furniza ortodoxia marxistă.

În subconştient, el reflecta probabil anacronismul vieţii comunitare din zonele cele mai înapoiate ale ţării, de unde, de fapt, provenea. Am putea aduce aici ca ilustrare înclinaţii comparabile ale unor politicieni din vremea noastră, dar aceasta ar presupune o analiză de sine stătătoare.

Existenţa acestor tendinţe ne sugerează însă că modelul Ceauşescu a fost un implant patogen în societatea românească, cu influenţe probabil foarte costisitoare pentru cel puţin două generaţii.

Mulţi dintre contemporanii săi cu veleităţi politice se considerau mai potriviţi, ştiindu-se mai instruiţi, pentru a conduce ţara. Chiar şi primul-ministru al guvernului provizoriu instaurat după asasinarea lui Ceauşescu avea să declare că dacă o economie a plătit în mai puţin de un deceniu 14 miliarde de dolari din datoria externă a ţării, sub conducerea lui mult mai inteligentă şi, deci, mai competentă, va avea performanţe mult mai mari. A sfârşit însă, foarte curând, prin a declara că industria românească este un  ”morman de fiare vechi”…

Peste tot în politica românească putem observa astăzi comportamente similare sau comparabile cu cel al lui Ceauşescu, iar printre oamenii de rând el a ajuns un model de conducător demn de urmat pentru că ”a construit fabrici şi uzine, locuinţe pentru toţi şi a dat de lucru la toată lumea”.

Faptul că s-a ajuns ca unul dintre preşedinţii postcomunişti să-i aplice, chiar cu mai multă rigoare şi consecvenţă, metodele, este mai mult sau mai puţin semnificativ, dar actualul nivel de instruire generală, dezagregarea morală a comunităţilor, generalizarea corupţiei, prăbuşirea moralei publice, schimbarea perspectivei asupra infracţiunii în general, mai ales asupra furtului, care în mentalitatea dominantă nu mai este infracţiune sau un păcat, ci o nevoie, parada modelelor de succes, datorată exclusiv banilor obţinuţi prin orice mijloace, constituie un pat germinativ ideal pentru reproducerea modelului Ceauşescu.

Aşa-numitul sistem comunist, care în România a cunoscut accente teribile, cel puţin în două perioade, ”obsedantul deceniu” (anii ’50) şi deceniul al optulea al secolului trecut, a produs eroziuni sociale şi morale masive care nu se pot resorbi pe termen scurt, nici măcar pe termen mediu.

Teribilul şoc social a fost o dată mai mult amplificat de faptul că acest regim a venit după un alt deceniu (1937 – 1947) în care România a cunoscut nu mai puţin de şase regimuri politice diferite.

O ţară în care procesele de modernizare au fost mereu strangulate, fie de evenimente internaţionale, fie de incapacităţi interne, se prezintă şi astăzi ca o societate atipică pentru observatorul de bună-credinţă, dar, în fond a acumulat o încărcătură patogenă explozivă şi nimeni nu poate prevedea dacă mai este timp pentru însănătoşire în condiţiile în care societatea şi viaţa umană în general se află sub semnul schimbărilor accelerate în procesul actual de planetarizare.

Sub presiunea complexului generat de ilegitimitatea sa crasă, regimul comunist a evoluat aberant: deși considera ideea de legitimitate ca una de origine burgheză, a proclamat simulacre prin care să inducă ideea că la originea sa se află un act revoluționar și a sfârșit prin a impune un lider cu o instrucție școlară cvasiinexistentă și o cultură politică precară, a cărui ambiție declarată era, cum am mai spus, să devină Stalin al României.

Acesta, la rându-i, avea să mobilizeze toate resursele partidului comunist și ale statului întru cultivarea propriei imagini și înfăptuirea unor obsesii infantile. Animat de viziunea propriului destin, va cuceri puterea absolută și o va folosi, trecând peste toate canoanele ideologice ale comunismului pe care, de fapt, nu le-a înțeles niciodată, până la nonsensul final – comunismul de clan.

Consecințele au fost atât de corozive în interiorul societății încât solidaritatea elementară a cetățenilor s-a dizolvat. Individualismul românilor, exersat în secolele unei supraviețuiri miraculoase, a debordat și astfel formele de rezistență au dobândit, în parte, un caracter patologic. Un mecanism maladiv avea să conducă la efecte paradoxale: liderul ”vizionar” a devenit cel mai eficient adversar al ”operei” sale…

Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu

Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 8 mai 2019.

Nicolae Lotreanu, doctor în filosofieAutor al cărților”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.