Tineri muzicieni, laureați ai concursului, un dirijor, Gabriel Bebeșelea în plină ascensiune, care a semnat recent o remarcabilă înregistrare a unui opus enescian aproape necunoscut (Oratoriul ”Strigoii”), Orchestra Filarmonicii ”George Enescu”, program de calitate – pe scurt, concertul care a deschis în 1 septembrie 2018, la Ateneul Român, ediția a XVI-a a Concursului Internațional ”George Enescu, care se desfășoară la București (1 – 23 septembrie). El a cuprins, în primă audiție, piesa laureatului secțiunii de compoziție din ediția trecută a concursului (premiul I, 2016), Concert pentru orchestră (2013 – 2014) de Tian Tian, pe care autorul și-o dorește o evocare a destinului a trei scriitori chinezi din epoci diferite, Qu Yuan (340 –278 î. Hr.), Wang Guowei (1877 – 1927) şi Lao She (1899 – 1966), care și-au găsit sfârșitul în ape. Fără această mențiune, piesa tânărului compozitor chinez ar fi greu de înțeles, limbajul ei rămânând abstract, fără sugestii care să trimită neapărat la universul acvatic. În afară de folosirea abundentă a instrumentelor de percuție care ar da, prin efectele lor, anume culoare orientală, scriitura lui Tian Tian se înscrie însă în sfera căutărilor contemporane ale muzicii occidentale.
Programul de la Ateneu a readus în atenția publicului bucureștean ultima partitură compusă de Paul Constantinescu, Triplul concert pentru vioară, violoncel și orchestră (1963), într-o excelentă interpretare datorată violonistului Ștefan Tarara, violoncelistei Eun-Sun Hong și pianistului Josu de Solaun, toți trei, câștigători ai Concursului Internațional ”George Enescu”, ediția 2014, făcându-ne să regretăm, o dată în plus, faptul că muzica acestui compozitor român (și, din păcate, nu numai a lui) se cântă atât de rar. Unicat în istoria muzicii românești și una dintre rarele lucrări de această factură (concert pentru trei instrumente soliste și orchestră) din istoria muzicii universale, acest Triplu concert este o partitură dificilă, de maximă solicitare pentru interpreți nu atât din punct de vedere tehnic, cât mai ales în privința elementelor stilistice care îi conferă individualitate. Născută dintr-o sinteză la rândul ei originală, între muzica populară și cea psaltică, creația lui Paul Constantinescu se înscrie doar într-o măsură în orizontul componisticii româneşti de la mijlocul secolului XX. În mod aproape paradoxal, ceea ce îl apropie de creaţia congenerilor săi (unii ceva mai vârstnici) îl desparte. Paul Constantinescu nu merge pe căi bătute, atât cât pot fi ele considerate structuri asimilabile într-un peisaj muzical care nu avea în urmă o tradiţie cultă foarte îndelungată. Desigur, în Triplul concert aceste aspecte sunt, poate, mai puțin vizibile, muzica lui fiind, ca să zic așa, mai ”abstractă” decât alte lucrări ale compozitorului născut la Ploiești. Dar tocmai de aceea efortul interpreților, soliști și dirijor, de a găsi nota distinctă a lucrării se cuvine apreciat. Dacă există aici influențe certe din Béla Bartók, există totodată un spirit propriu în care anumite procedee folosite de compozitorul maghiar sunt întrebuințate. Or tocmai acest spirit propriu muzicii lui Paul Constantinescu a fost aflat cu succes de interpreți. Cei trei soliști au mai cântat concertul și la Ploiești, în 14 septembrie 2017, sub bagheta lui Radu Postăvaru, când a putut fi ascultată și o altă raritate repertorială, Simfonia ploieșteană de Paul Constantinescu. De menționat preocuparea specială a spaniolului Josu de Solaun pentru opera enesciană: el este deja autorul unei integrale discografice a creației pentru pian de George Enescu*).
La conferința de presă care a precedat deschiderea Concursului ”Enescu”, dirijorul Gabriel Bebeșelea anunța noutatea pe care a propus-o în versiunea Poemei române, op. 1 (1897) de George Enescu la Ateneul Român: dispunerea corului bărbătesc în sală, pe treptele din spatele acesteia, creând astfel chiar mai mult decât un efect stereofonic binevenit, așa cum probabil își dorise compozitorul; respectarea indicației din partitură (3 clopote în culise), plasarea flautului solist în culise. Acestea, desigur, sunt elemente generatoare de atmosferă, cu o nuanță de mister care nu lipsește din partitura tânărului de 16 ani (câți avea Enescu la data compunerii Poemei române, prima sa lucrare simfonică închegată, din același an cu Sonata nr. 1 pentru pian și vioară, în Re major); numai că substanța muzicii nu rezidă în ele. Versiunea lui Gabriel Bebeșelea și a orchestrei Filarmonicii bucureștene a fost însă una foarte bună, entuziasmantă sub multe aspecte, de la construcția de ansamblu la relieful timbral, de la nuanțele fine, impresioniste (influența lui Fauré, profesor a lui Enescu la Conservatorul din Paris, se simte din plin aici) la pasajele de forță (evocarea furtunii, de exemplu) și emoția conferită finalului Poemei române, în care întregul ansamblu orchestral cântă Imnul regal**).
________
*) George Enescu (1881 – 1955), Complete Works for solo piano, album (3 CD-uri), Casa de discuri Naxos, colecția ”Grand piano”. Albumul se găsește în aceste zile, în timpul concertelor.
**) Acesta este motivul pentru care Poema română nu s-a putut cânta în sălile de concert în perioada comunistă. Ea a apărut însă pe discul Electrecord care cuprinde Rapsodiile române și Legenda pentru trompetă și pian (cu Iancu Văduva și Nicolae Licareț) – Orchestra simfonică a RTV, dirijor: Iosif Conta, 1975.
Informații la zi, imagini, comentarii despre ediția 2018 a Concursului Internațional ”George Enescu” – în Revista Culturală Leviathan, partener media al evenimentului.
Arhiva rubricii Cronica muzicală
Vezi și: Arhiva rubricii Concursul Internațional George Enescu 2018
Arhiva rubricii Festivalul Internațional George Enescu 2017
