Mănăstirea Sfânta Ecaterina, situată la poalele Muntelui Sinai, este considerată cea mai veche mănăstire creștină aflată în funcționare neîntreruptă până în prezent. Fondat în secolul al VI-lea, în timpul domniei împăratului romano-bizantin Iustinian I (527–565), complexul monahal reprezintă un reper fundamental al tradiției creștine răsăritene și nu numai. Așezământul este asociat cu locul în care Moise a vorbit cu Dumnezeu și a primit Tablele Legii, fapt care îi conferă o semnificație spirituală deosebită.
De-a lungul secolelor, mănăstirea s-a remarcat nu doar prin continuitatea vieții monahale, ci și prin patrimoniul său cultural excepțional, adăpostind una dintre cele mai valoroase biblioteci din lume, în care se păstrează unele dintre cele mai vechi manuscrise creștine. Amintim doar faptul că aici s-a descoperit, în anul 1844, celebrul Codex Sinaiticus din secolul al IV-lea, ce este considerat la ora actuală drept cea mai veche Biblie cunoscută.
Existența neîntreruptă a așezământului monahal ridică o întrebare esențială în contextul istoric și religios al regiunii. Mănăstirea se află pe teritoriul Egiptului, unul dintre cele mai importante state arabe contemporane, a cărui populație, estimată la aproximativ 120 de milioane de locuitori, este majoritar musulmană (peste 90%). În acest cadru predominant islamic, supraviețuirea și continuitatea unei instituții monahale creștine de o asemenea importanță istorică și spirituală suscită un interes deosebit. Cum a fost posibilă această coexistență de-a lungul timpului? Ce factori au contribuit la protejarea și menținerea mănăstirii?
În articolul de față ne propunem să analizăm succint cazul Sfintei Ecaterina de la Muntele Sinai, evidențiind contextul istoric și religios care a favorizat dezvoltarea unor relații de conviețuire între creștini și musulmani în Orientul Apropiat. Acest studiu de caz oferă o perspectivă relevantă asupra dinamicii interconfesionale și asupra formelor de toleranță religioasă manifestate în această regiune de-a lungul istoriei.
Contrar unor interpretări eronate vehiculate în anumite medii, expansiunea armatelor arabe musulmane în secolul al VII-lea, inclusiv cucerirea Egiptului, nu a fost însoțită de un program sistematic de islamizare forțată. Islamul nu a fost impus populațiilor cucerite, fapt susținut atât de cercetările istoriografice moderne, cât și de analiza comparată a surselor islamice și creștine. De altfel, realitatea demografică a Egiptului contemporan, unde trăiesc aproximativ 20 de milioane de creștini copți, constituie un argument empiric semnificativ în acest sens. Dacă ar fi existat o politică coercitivă de convertire, inițiată în urmă cu peste paisprezece secole, continuitatea unei comunități creștine atât de numeroase ar fi imposibil de explicat. Cu alte cuvinte, dacă islamul ar fi fost impus, de ce în Egipt există astăzi mai mulți creștini decât în România?
În general, cu anumite excepții contextuale, autoritățile musulmane au manifestat o atitudine de protecție față de comunitățile nemusulmane, permițându-le să-și păstreze credința, instituțiile religioase și practicile cultice. Această conduită se înscrie în cadrul normativ oferit de Coran și de învățăturile Profetului Muhammad, care descurajează constrângerea în materie de credință și prevăd respectarea „Oamenilor Cărții” (evreii și creștinii) și a lăcașurilor lor de cult.
În acest context, este deosebit de relevantă o tradiție care leagă în mod direct destinul Mănăstirii Sfânta Ecaterina de figura Profetului Muhammad. Potrivit mărturiilor călugărilor, Profetul ar fi trimis o scrisoare de privilegii (ahdname) comunității monahale, redactată după dictare – în condițiile în care Profetul nu știa să scrie sau să citească – și autentificată prin amprenta palmei sale. Conținutul acestui document, pe care îl redăm în continuare în traducere proprie din limba engleză, după versiunea tradusă din arabă în engleză de Anton F. Haddad, este următorul:
„Aceasta este o scrisoare trimisă din partea lui Muhammad, fiul lui Abdullah, Trimisul, Profetul, Cel credincios, care a fost trimis tuturor oamenilor ca o încredințare din partea lui Dumnezeu către toate creaturile Sale, pentru ca acestea să nu aibă nicio scuză înaintea lui Dumnezeu în Viața de Apoi. Cu adevărat, Dumnezeu este Cel Puternic, Cel Înțelept. Această scrisoare este adresată celor care îmbrățișează islamul, ca un legământ acordat urmașilor Nazarineanului din răsărit și din apus, celor de departe și celor de aproape, arabilor și străinilor, celor cunoscuți și celor necunoscuți. Această scrisoare conține jurământul dat lor, iar cel care nu respectă cele cuprinse în ea va fi considerat un neascultător și un călcător al poruncii ce i-a fost dată. El va fi socotit drept unul care a întinat legământul lui Dumnezeu, a tăgăduit testamentul Său, a respins autoritatea Sa, a disprețuit religia Sa și s-a făcut vrednic de blestemul Său, fie că este sultan sau orice alt credincios al islamului. Ori de câte ori călugării, asceții și pelerinii se adună, fie pe un munte sau într-o vale, într-o peșteră, într-un loc frecventat sau într-o câmpie, într-o biserică sau în case de rugăciune, cu adevărat noi suntem în spatele lor și îi vom proteja, pe ei, bunurile lor și moralitatea lor, prin mine însumi, prin companionii mei și prin ajutoarele mele, căci ei sunt dintre supușii mei și se află sub protecția mea. Îi voi scuti de ceea ce i-ar putea tulbura; de sarcinile pe care alții le plătesc ca semn al supunerii. Ei nu trebuie să dea nimic din veniturile lor decât ceea ce le este pe plac, nu trebuie să fie ofensați, tulburați, constrânși sau obligați. Judecătorii lor nu trebuie schimbați sau împiedicați să-și îndeplinească atribuțiile, iar călugării nu trebuie tulburați în exercitarea rânduielii lor religioase, nici oamenii retrași [sihaștrii, n.n.] nu trebuie împiedicați să locuiască în chiliile lor. Nimănui nu îi este îngăduit să-i jefuiască pe pelerinii lor, să distrugă sau să deterioreze bisericile ori casele lor de rugăciune, sau să ia vreun lucru din aceste locașuri și să-l ducă în casele islamului. Iar cel care ia ceva de acolo va fi unul care a întinat legământul lui Dumnezeu și, cu adevărat, l-a nesocotit pe Trimisul Său. Nu trebuie impuse taxe asupra judecătorilor lor, călugărilor și celor a căror ocupație este închinarea lui Dumnezeu; și nu trebuie să li se ia nimic altceva, fie amendă, fie impozit sau orice alt lucru pe nedrept. Cu adevărat, voi păstra legământul lor oriunde s-ar afla, pe mare sau pe uscat, în răsărit sau în apus, în miazănoapte sau în miazăzi, căci ei se află sub protecția mea și sub testamentul siguranței mele, împotriva tuturor lucrurilor pe care le detestă. Nu trebuie percepute taxe sau dijme de la cei care se dedică închinării lui Dumnezeu în munți sau de la cei care cultivă Ținuturile Sfinte. Nimeni nu are dreptul să se amestece în treburile lor sau să inițieze vreo acțiune împotriva lor. Cu adevărat, aceasta este pentru alții, nu pentru ei; dimpotrivă, în timpul recoltelor, trebuie să li se dea un kadah pentru fiecare ardab de grâu ca provizie pentru ei, și nimeni nu are dreptul să le spună că aceasta este prea mult sau să le ceară să plătească vreo taxă. În ceea ce îi privește pe cei care dețin proprietăți, pe cei bogați și pe negustori, taxa pe cap percepută de la ei nu trebuie să depășească doisprezece dirhami de persoană pe an. Nimeni nu trebuie să fie constrâns să întreprindă o călătorie, să fie obligat să meargă la război sau să poarte arme; căci musulmanii trebuie să lupte pentru ei. Să nu vă certați sau disputați cu ei, ci să vă purtați potrivit versetului consemnat în Coran, și anume: «Nu discutați cu Oamenii Cărții decât în modul cel mai bun.» Astfel, ei vor trăi favorizați și protejați de orice i-ar putea ofensa din partea celor care cheamă la religie (islam), oriunde s-ar afla și în orice loc ar locui. Dacă vreo femeie creștină se căsătorește cu un musulman, o astfel de căsătorie nu trebuie să aibă loc decât după consimțământul ei, iar ea nu trebuie împiedicată să meargă la biserica ei pentru rugăciune. Bisericile lor trebuie respectate și nu trebuie împiedicați să construiască biserici sau să repare mănăstiri. Ei nu trebuie obligați să poarte arme sau pietre; dimpotrivă, musulmanii trebuie să îi protejeze și să îi apere împotriva altora. Este în mod categoric obligatoriu pentru fiecare membru al comunității islamice să nu contrazică și să nu încalce acest jurământ până în Ziua Învierii și până la sfârșitul lumii.”
Deși autenticitatea acestui document continuă să fie subiectul unei dezbateri serioase în mediul academic, atât în rândul cercetătorilor occidentali, cât și al celor din spațiul islamic, o parte semnificativă a tradiției musulmane și creștine îl consideră veridic și reprezentativ pentru relațiile de conviețuire dintre cele două comunități religioase. Această percepție este susținută și de faptul că Profetul Muhammad este cunoscut, potrivit surselor istorice, pentru acordarea unor privilegii similare altor comunități creștine, precum cea din Najran.
Conținutul scrisorii relevă nu doar principiile care ar trebui să guverneze atitudinea față de călugării creștini, ci și respectul acordat instituțiilor și practicilor religioase ale acestora, incluzând bisericile, mănăstirile, pelerinii și femeile creștine. În acest sens, documentul poate fi interpretat ca o expresie normativă a protecției acordate „Oamenilor Cărții” în cadrul tradiției islamice.
De asemenea, tradiția atribuie acestui document un rol esențial în asigurarea protecției Mănăstirii Sfânta Ecaterina de-a lungul secolelor, aceasta fiind rareori supusă atacurilor din partea triburilor beduine musulmane. Astfel, scrisoarea, purtând pecetea Profetului, a funcționat neîntrerupt ca o garanție a securității și continuității vieții monahale de la Sinai.
Un episod relevant pentru istoria ulterioară a documentului este legat de anul 1517, când sultanul otoman Selim I (1512–1520), în urma cuceririi Egiptului, a luat cunoștință de existența acestuia și a dispus transferarea originalului în tezaurul imperial de la Palatul Topkapı. Totodată, a ordonat realizarea unei copii, care a fost lăsată în posesia comunității monahale, exemplar ce se păstrează până în prezent la mănăstire. Acest gest sugerează interesul autorităților otomane pentru conservarea statutului privilegiat al așezământului și pentru protejarea comunității de călugări.
Un alt aspect deosebit de interesant, dar mai puțin cunoscut, referitor la Mănăstirea Sfânta Ecaterina îl constituie prezența unei moschei în interiorul incintei sale. Aceasta ar fi fost construită în jurul anului 1106, în timpul domniei califului fatimid Al-Amir bi-Ahkam Allah (1101–1130), având rolul de a deservi credincioșii musulmani aflați în tranzit spre Mecca. În contextul pelerinajului islamic, se pare că numeroși musulmani obișnuiau să se oprească și să înnopteze în apropierea mănăstirii, iar edificarea moscheii a răspuns nevoii lor de a dispune de un spațiu adecvat pentru rugăciune.
Moscheea este situată în imediata vecinătate a bisericii mănăstirii, iar apropierea dintre minaretul alb și clopotnița creștină, vizibile de la distanță, a devenit un simbol vizual al coexistenței religioase, fiind frecvent surprinsă în reprezentările fotografice ale ansamblului. În prezent, moscheea se află în grija comunității monahale a Sfintei Ecaterina de la Sinai, fiind, în mod obișnuit, închisă, dar deschisă la cerere pentru vizitatorii musulmani care doresc să-și îndeplinească obligațiile religioase.
Un caz comparabil, deși mult mai puțin cunoscut, poate fi identificat și în România, în cadrul Schitului Sf. Ioan Botezătorul din Vulcana-Băi (județul Dâmbovița), unde, în incinta așezământului, se află atât o moschee, cât și o sinagogă, menținute de asemenea închise și deschise ocazional pentru vizitatorii aparținând acestor religii.
Prin urmare, studiul de caz al Mănăstirii Sfânta Ecaterina de la Muntele Sinai ne oferă un exemplu concret și semnificativ de conviețuire și respect reciproc între comunități religioase diferite, ilustrând posibilitatea unui dialog creștin-musulman autentic. Un model deosebit de relevant în contextul unei lumi contemporane marcate de tensiuni și fragmentare continuă.
Bibliografie și lecturi recomandate:
Atiya, Aziz S., The Arabic Manuscripts of Mount Sinai: A Handlist of the Arabic Manuscripts in the Monastery of St. Catherine, Baltimore, Johns Hopkins Press, 1955;
Hitti, Phillip K., Istoria arabilor, ediția a X-a, traducere de Irina Vainovski-Mihai, București, Editura ALL, 2008;
Hourani, Albert, Istoria popoarelor arabe, traducere de Irina Vainovski-Mihai, Iași; București, Editura Polirom, 2015;
Meinardus, Otto F. A., Monks and Monasteries of the Egyptian Deserts, Cairo, American University in Cairo Press, 1992;
Stoddart, William, What the religions say about each others? Christian attitudes toward Islam and Islamic attitudes toward Chrsitianity, San Rafael, Sophia Perennis, 2008.
