”Cu ochii celeilalte” de Letiția Vladislav

110
letitia vladislav proza rubrica dragoste strainatate si vis

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roIeșise cu el la plimbare în orașul înzăpezit. Piața de Crăciun era plină. Mirosea a vin condimentat cu mirodenii, a uscățele, fumul cârnăciorilor prăjiți se ridica peste turnul bisericii, se vorbea tare, se râdea cu poftă, era singura piață ce-ți făcea poftă de sărbători și zile libere. Nu mai fusese de ani de zile la piața de Crăciun, ba erau copiii răciți, ba era fără chef, apoi boala și moartea bărbatului și lipsa banilor. Se îmbrăcase cu ce avea mai bun în dulap. Daniela, prietena ei, o ajutase la alegerea garderobei potrivite unei întâlniri cu un bărbat, aproape necunoscut, îl văzuse de două ori la două chefuri, vorbiseră câte ceva, băuseră un pahar împreună, mai mult nimic. El o sunase pe Daniela, încercând să aranjeze o întâlnire la piață, seara, când era mai romantic, nu ziua, când străzile erau ocupate de cerșetori, străini, unii chiar obraznici, gospodine, ce-și făceau cumpărăturile, nimic special, un centru destul de mic, ca o răscruce de drumuri, strada comercială și gara prin apropiere. La început era hotărâtă să zică nu, n-avea nici timp, nici chef, frigul nu-i plăcea și nici nu prea știa ce ar putea vorbi cu acest bărbat, atrăgător, al dracului de șarmant, îl analizase la cele două chefuri, toate femeile erau numai în preajma lui, știa să te învârtă pe deget, calcula cuvintele și avea impresia că până și zâmbetul aruncat cu nonșalanță în cele patru vânturi, era măsurat, fiecare femeiușcă primind porția ei de zâmbet. Îi era egal. La urma urmei ieșea la o piață, bea un vin fiert, străbătea drumul în lung și-n lat, uita pentru un ceas de viața ei nenorocită, tinerețea ei ținută sub lacăt putea ieși afară la aer, va trăi un ceas după ce a fost moartă trei ani și câteva luni. Acceptă. Nu avea nici planul A, nici planul B. Era prima ei ieșire fără așteptări. Nu avea ce filozofa cu el. De când se știe, ea fusese un fantastic depozit de gunoaie sentimentale, nu ale ei, ale celorlalți, bună ascultătoare, fiindcă reușise să-i atragă pe toți pierduții în jurul ei, asculta, suferea și sfătuia până la epuizare. Poate acest bărbat avea ceva pe suflet, se gândi, iar mutra ei tâmpită îl atrăgea, știa că numai cu ea poate vorbi o noapte întreagă fără să se oprească în mărunțișuri. Luă tramvaiul până la gară. Era într-adevăr frig. Tarabele vânzătorilor se întindeau de la ieșirea din gară până dincolo de biserică. El o aștepta în fața uneia, unde se vindeau mere coapte. Simți c-o apucă amețeala. Merele miroseau aparte, ca acasă, acel acasă pe care nu-l mai avea, nici în buletin, nici în viață, desigur, era pe undeva  prin lumea asta mare, dar nu-l mai putea atinge cu ochii.

– Credeam că nu vii, zise el, sărutându-i mâna, un gest nobil aici, între mere, turtă dulce, vin fiert și ”O, Tannenbaum…”

– Aici sunt.

– Vrei un măr?

– Nu, zise, exact acum mă gândeam că merele au fost de când mă știu, sinonimul unui acasă, sigur, temeinic, fără moarte…

Bărbatul tăcu. El se întorcea peste câteva zile în orașul lui, la acel acasă al lui, iar ea nu mai avea decât ceva ce se numea acasă pe hârtie, dar nu și în suflet. În suflet nu mai avea nimic. Moartea asta nenorocită o pusese în genunchi pentru tot restul zilelor ei. Cum poți trăi de pe o zi pe alta? Poți. Cu niște ani înainte l-ar fi crezut nebun pe oricine i-ar fi spus că se culcă noaptea să se poată trezi dimineața, să plece la lucru, să se întoarcă, începând un alt lucru, să plângă și să blesteme o soartă care n-a fost niciodată generoasă cu ea și să se culce din nou, pentru că așa funcționa roata vieții ei. Plecară spre biserică. Era slujba de seară. Intrară, pentru că el era curios să vadă cum se roagă străinii.

– Ca toată lumea, i-a spus, nu cred că este ceva special.

O lumânare aprinsă pentru cei morți, o cruce în fața unei icoane, pastorul vorbea fără interes pentru el, nici ea nu era leșinată să stea acolo, nu era deloc bine cu sfinții, ieșiră și se opriră în fața tarabei cu vin fiert. Comandară două căni.

– Făceam și noi, zise, nu cu toate mirodeniile astea, dar făceam, numai iarna, când era frig afară și îți înghețau oasele prin stațiile de autobuze până acasă.

– Tu vii din Ardeal, acolo aveți alte obiceiuri. Noi nu beam așa ceva.

– Noroc!

El bău primul.

– Nu-i rău. Crezi că ne putem îmbăta?

– Dacă rămânem la ceașca asta, nu.

Îl privi cu lupa. Luminile erau difuze, mai mult întuneric, iar el stătea cu spatele la becul gălbui. Arăta bine. Părul cărunt perfect tuns. Perfectă barba, căruntă și ea. Un surâs pe care nu-l puteai controla, nici pune pe balanță. Era aparte. Brunet. Elegant. Pe vremea ei nu erau prea mulți bărbați eleganți prin Bucureștiul iernatic. Poate erau, dar ei i se păreau toți la fel. Cam mohorâți.

– Te-am observat la ultimul chef, în satul acela cu nume greu de pronunțat, la blonda…

– Da, îl întrerupse ea, îmi aduc aminte. Am și vorbit ceva despre singurătatea mea.

– M-a durut, zise el, ești prea tânără.

O altă înghițitură. I se făcuse cald. Efectul vinului. Și el avea obrajii roșii.

– Pari o adolescentă, zise, ai ceva în tine care nu mă lasă să plec.

– Nu-ți face planuri. Sunt moartă.

Îi luă mâinile. Ardea. Nu-i plăcea focul care ieșea din el. Frica o paraliză, așa că își retrase mâinile cu repeziciune.

– Fugi de viață, zise el, vorbesc așa nu pentru că bem aici vin fiert, ci pentru că simt că te închizi în tine.

– Îți este greu să pricepi că eu nu mai am viață? Sunt un robot.

La baraca din spate, începuse muzica. Un cântec vesel, tocmai bun pentru chefuri. Simți cum încep să-i curgă lacrimile pe față.

– Aș vrea să mă întorc acasă, îi zise, dacă nu te deranjează… nu rezist…

Tot drumul nu scoase un cuvânt. I se făcea spaimă la gândul că acest bărbat i-ar săruta buzele, deschizându-i nasturii bluzei, că ceva în ea ar lua-o razna, pentru că de ani de zile nu mai fusese singură cu un bărbat, că ar mușca din el ca din merele coapte și nu s-ar duce la lucru, telefonând că are gripă și migrene teribile, pentru o singură zi o putea face, că nu l-ar mai lăsa să plece, pentru că, odată gustând din plăcerea nopții, nu mai putea accepta singurătatea altor nopți.

– Ți-e frică de dragoste?, o întrebă el, ghicindu-i gândurile.

– Da, răspunse.

Tramvaiul se opri și Daniela îi aștepta în stație.

– Mergem la tine, îi zise, cu mămica nu-mi place să chefuiesc, tu ești singură, nu ne incomodează nimeni.

Intrară direct la subsol. Casa era prea mare pentru trei. Se simțea singurătatea peste tot. Aprinse lumina și deschise o sticlă de vin.

– Nu-l fierb, zise, mă doare capul.

– Stinge lumina, zise Daniela, mai bine două lumânări, este mai intim.

Bău pahar după pahar. Nu le mai numără.

– Eu nu mai merg acasă, zise Daniela, sunt turtă, mă urc în dormitor.

El nu zise nimic. Lumina grădinii lăsa o pată umedă direct pe masă. Stinse lumânările.

– Am băut prea mult, zise, nu vreau să dau foc casei… Poți dormi aici, îi zise, sofaua asta se face pat și în comodă ai lenjeria… eu urc…

– Rămâi, zise el.

Se apropie de ea, îi deschise nasturii bluzei, exact cum se gândise în tramvai, începu să-i sărute gâtul, coborî cu buzele spre sâni, apoi o îmbrățișă, sărutându-i buzele.

– Nu te opune, zise, este noaptea noastră…

Tremura ca o salcie. Nu știa dacă este de frică ori de plăcere. Când se afundă în ea, nu mai simți nimic. Era ca o explozie. Ardea. Murea. Și se năștea din nou.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.