”Dans în mai” de Letiția Vladislav

84
Proza de letitia vladislav spania

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.ro– Nu se poate, strigă tanti Meri, doliul se poartă doi ani!

– Și în chiloți, întrebă Daniela, mai furioasă ca maică-sa, de ce trebuie să respectăm ceva în care nu mai crede nimeni?

– Mai ales în chiloți, răspunse tanti Meri, mai ales acolo…

Stăteau față în față ca doi cocoși de luptă. Ea, la colțul mesei, cu o ceașcă de cafea sub nas. Se certau pentru ea.

– Mergem numai la o discotecă, zise Daniela, pricepi, este una dincolo de podul de la gară, vin și celelalte fete, vor suna în câteva minute  la ușă, mamă, mergem numai să dansăm…

– Voi da, zise tanti Meri, dar ea nu, zise arătând cu degetul în direcția mesei, ea este văduvă, cred că nici nu l-au scormonit bine viermii și voi o luați la discotecă.

Tanti Meri avea punct șaptezeci de ani și se simțea cumva datoare să protejeze biserica română din Braunschweig, pe popa Florea și toată gașca de boșorogi care se întâlneau duminicile acolo. Tinerii nu se prea pierdeau pe strada aia cu miros de tămâie. Tanti Meri era un membru credincios, cu riscul să rămână singură și izolată în blocul de la stația de tramvai. În București fusese asistentă medicală într-un spital, apoi secretara medicului-șef o grămadă de ani, era o femeie energică, dreaptă și, spre surprinderea multora, sinceră. Îți spunea în față ce credea. Pe de altă parte dorea să aibă întotdeauna ultimul cuvânt și dreptatea de partea ei, nu ca Daniela, fata ei divorțată de neamțul bețivan cu nasul roșu, nici ca Anamaria care se culcase cu toate sindicatele din regiune, ori poloneza Cristina care găsise, zicea ea, unul să-i omoare bărbatul și ea, prietena și vecina lor, văduvă la treizeci și cinci de ani, care-și împărțea viața între slujbă, ghicitoarea Mariana și magazinul din colț unde-și cheltuia restul banilor pe un vin prost ce-o amețea repede, seară de seară, fără de care n-ar fi închis ochii toată noaptea.

– Daniela, zise, sorbind ultima înghițitură de cafea făcută de tanti Meri în ibric, duceți-vă singure, eu rămân acasă…

– Nu, zise Daniela, tu vii cu noi, mai bine un dans în mai decât o noapte de beție, singură în fața televizorului.

Celelalte sunară și tanti Meri alergă să deschidă. Anamaria își pusese o fustă albă plisată ce o făcea să arate ca un balon. Cristina era în pantaloni. Bluza verde-neon părea ca o alertă pe uscat, ”nu fugiți de mine, dar nu veniți nici prea aproape, bărbaților.” Mergea perfect pentru discotecă. Ea avea o fustă mini și o bluză destul de decoltată, haine ce zăcuseră în dulapul din beci, pentru că la slujbă nu mergea cu așa ceva, iar după slujbă, pe vremea când el trăia, nu mergeau nicăieri unde ar fi putut arăta că are picioare lungi și frumoase.

– Aveți picioare formidabile, îi spusese ginecologa cea nouă, după ce o controlase de un chist uterin, trebuie să le arătați…

– N-am unde, a răspuns, sunt văduvă.

Niciodată n-a mai vorbit cu nimeni despre picioarele ei. Numai cu o seară înainte, după ce-i umpluse Daniela capul cu prima noapte de mai și dansul de la discoteca de sub pod, un local simplu, dar cu o grădină de vară și o sală de dans, numai în acele momente i-a trecut prin cap că are două picioare și o fustă mini. A coborât scările în goană, întorcând dulapul din beci pe dos până și-a găsit comoara, a ales bluza cea mai decoltată, pentru că avea un piept frumos și un chef nebun să stea cu el afară sub liliecii acelei discoteci, ca un mânz ce simțea, pentru prima dată după atâta amar de vreme închis în grajd, mirosul ierbii de-afară.

– Wow, zise Anamaria, Francesca, vei rupe inimi în noaptea asta!

– Și nu vrea să vină, interveni Daniela, maică-mea ne-a bombănit o jumătate de ceas..

– Tâmpenii, râse Cristina, tanti Meri, eu sunt catolică și matale știi ce nebuni sunt polonezii cu biserica, dar prima noapte din mai o vreau legănată în brațele unui bărbat.

– Tu ai un bărbat, se rățoi tanti Meri, de ce nu stai cu el?

– Pentru că mie îmi place viața, zise Cristina râzând, ce să fac în casă cu el… să citim Biblia?

– Asta o știi numai tu, zise tanti Meri, eu nu mă bag… ți-am spus numai ce cred eu…

– Gata, mamă, zise Daniela, ai lăsat-o pe Francesca și începi cu Cristina, vremurile tale s-au dus, acum suntem noi la rând, în plus că aici nu-i Buftea, ci Braunschweig.

– Treaba voastră, zise tanti Meri, aici ai dreptate, nimic nu-i ca acasă.

În zece minute erau în grădina localului. Zeci de beculețe colorate își aruncau luminile peste ele. Era magie pură. Întunericul combinat cu acești licurici uriași, mirosul liliacului, copacii bătrâni de la intrare, totul părea ireal. Sub lilieci erau mese rotunde, un loc imens tot rotund, unde se putea dansa afară, sub cerul înstelat și luna plină. Muzica era destul de liniștită, o auzise deseori la radio, iar cei care intrau, cei mai mulți, bărbați însoțiți, cu siguranță trecuți de jumătatea vieții. Daniela deschise ușa de la intrare și jocul luminilor o orbi pe loc. Nu mai fusese din timpul studenției într-o discotecă, iar pe vremea ei nu erau asemenea lămpi prin București, ori ea nu se învârtea în niște cercuri mai sus-puse, închise, unde până și lumina becurilor putea fi altfel.

– Mă orbesc luminile astea, îi zise Danielei, ce o apucase de braț, trăgând-o după ea la o masă unde mai erau niște femei cunoscute, îmi lăcrimează ochii…

– Ai să te obișnuiești, zise Daniela, acum respiră adânc și aruncă-te în viață.

Mohamed, prietenul ascuns al Danielei, venise cu vărul lui. Tanti Meri nu putea afla de relația ei, pentru ea era ”dacă nu-i neamț, cel puțin american, dar să nu te prind cu un turc, Danielo, că-ți rad capul”, așa că Mohamed o iubea în cămăruța lui de la mansardă, iar ea jura că este în casa ei, pentru că îi era frică să adoarmă și să viseze că vin morții, călcând ca niște zombi peste iarba fragedă de la intrare, deschizând ușa fără să aibă nevoie de cheia de siguranță, intrând în sufragerie, apoi în grădină, scoțându-i toate lalelele afară, mestecându-le cu zgomot și după ce n-au mai lăsat nimic viu, plantă și insectă, se uitau în sus, spre dormitorul ei și ea simte că unul o căuta, pentru că nu suporta s-o vadă vie. Urla ca o nebună, aprinzând toate becurile. Morții fuseseră numai în capul ei. Sub lumina becului de pe terasă putea vedea toate lalelele la locul lor. Tanti Meri știa asta, ba chiar venise cu ceva de făcătură și-i afumase toată casa, șoptind cuvinte apocaliptice, greu de înțeles. Daniela făcea dragoste cu Mohamed și tanti Meri era liniștită, crezând-o în casa ei de la marginea câmpului. Daniela era grasă, dar avea o față frumoasă ca o artistă, râdea cu forță și participa la toate nebuniile celorlalte din grupă. Tocmai comandaseră câte un whisky când începu balul cu un tango și o voce ascunsă după un paravan pictat cu flori de cireș declară deschis dansul în mai, dorindu-le o noapte de vis și plăceri. Acasă nu i se urca niciodată băutura la cap, avea nevoie de mai bine de un ceas să simtă oboseala, dar aici, după numai o înghițitură, simți că ceva în capul ei o ia razna.

– Eu mă așez, îi zise Danielei, am impresia că totul se învârte cu mine.

– Cum vrei, numai nu fugi de-aici, acasă mergem împreună.

Melodia era frumoasă. Cuvintele te sfâșiau pur și simplu. Mohamed o strângea pe Daniela la piept, Cristina se lipise de vărul lui, iar Anamaria era la bar, împreună cu un nou sindicalist. Văzu cum se îndreaptă spre ea un bărbat bătrân, țopăind ca o pasăre, poate avea un picior mai scurt, îmbrăcat într-un costum verzui, de culoarea oului de rață și închise scurt ochii să nu-l mai vadă o clipă, în speranța că se îndreaptă spre masa din spatele ei, unde tronau trei matroane în vârstă.

– Dansați?, auzi vocea bărbatului direct în fața ei și deschise ochii. Nu știa ce să facă. Era bătrân. Un ”nu” ar fi fost nepoliticos. Un ”da” clar ar fi fost exagerat.

– Să dansăm, zise, ridicându-se, pentru asta am venit aici.

Omul o conduse în mijlocul parchetului și începu să țopăie împreună cu ea, ceva ce nu era nici tango, nici rock and roll, țopăiau amândoi, altfel nu s-ar fi potrivit deloc și i-ar fi incomodat pe ceilalți.

– Nu v-am văzut pe-aici, zise bărbatul.

– Vin pentru prima dată, zise.

– Sunteți o femeie frumoasă, zise omul, nu ca s-o cucerească, simți că încerca să lege o discuție și nu știa cum.

– Mulțumesc, zise, la anii mei toți suntem frumoși.

Cântecul sfâșietor de trist ocupă tot parchetul. Toți se mișcau încet, ca în transă, de parcă aceste cuvinte loviseră cele mai sensibile celule din ei. Puteai auzi liniștea panicardă dintre respirații.

– Eu caut o femeie, zise bărbatul, am bani, vreau să fac o croazieră în fiordurile norvegiene… plus  aureola boreală… singur este plictisitor…

– Precis veți găsi o doamnă de companie, zise, spuneți-i întâi câți bani aveți în cont și vă jur că ajunge înaintea dumneavoastră pe vapor.

Bărbatul începu să râdă. Niciodată nu auzise asemenea cuvinte. Directe, obraznice, sincere.

– Mă faceți să văd imaginea, râse mai departe, vaporul în portul din Hamburg, doamna alergând cu valizele spre cea mai nobilă cabină și eu târându-mă după ea…

– Viața-i frumoasă, zise, dacă aventura cere bani și îi aveți, nu ezitați, timpu-i scurt, luați dama și plecați.

– Mi-ar plăcea să veniți cu mine, zise, vă jur că o spun pentru prima dată, m-ați fermecat…

Se lipi de ea. Mirosea a parfum scump. Și a bărbat cu sudori.

– …sunt un bărbat cu studii, nu am ce discuta cu majoritatea care se învârt pe-aici…

O strânse mai tare lângă el. Respira adânc.

– …vreau să fac ultimul voiaj cu o femeie inteligentă, zise, va fi ultimul, am cancer, dar îmi doresc mult să mă despart în pace de lumea asta…

Nici nu simți cum cineva opri o secundă muzica și cântecul trist o luă de la capăt. Bărbatul îi respira direct sub ureche, adânc, sacadat, ca unul ce nu mai capătă aer. Închise ochii din nou. Putea vedea aureola boreală și fiordurile. Fusese cu al ei acolo, exact cu un an înainte să moară. Se văzu în cabina de lux, goală pușcă, sărutată de acest bătrân ce țopăia în jurul ei, ca un corb în jurul unei vrăbii moarte, cum o lungea pe patul alb și încerca să se urce peste ea, intrând în ea cu teamă și încetând să respire, fiind tot în ea, de parcă nici pe lumea cealaltă nu vroia să piardă plăcerea de a se scălda în tinerețea ei. Muzica încetase și toți se îndreptau spre mesele lor. Bărbatul vorbea destul de tare, că unii se opriseră ascultând discuția.

– Ce ziceți?

– Eu…, încercă să-i răspundă, eu… vă deranjează dacă ies puțin afară?

– Nu, răspunse bărbatul, mă voi așeza la masa mea și vă aștept acolo.

Ieși în grădină. Era pustie. Lumea se îngrămădise în sala de dans. Liliecii miroseau frumos. Din când în când se auzea o mașină trecând pe sub pod. Se gândi la el. La viața lor și la moartea lui. La cei treizeci și cinci de ani ai ei. Netrăiți. La ratele casei, greu de plătit, la foamea ce o sfâșia uneori, la vinul ieftin și la singurătatea în care se învârtea ca un șoarece în cușcă. La visele ei călcate în picioare. Și începu să plângă. La început încet, să n-o audă nimeni, apoi tare, în hohote. Aproape țipa. Reclama. Blestema. Ieși în stradă și opri un taxi.

– Du-mă acasă, zise, pe cel mai scurt drum.

– Gata cu noaptea de mai?, întrebă taximetristul.

Nu răspunse. Plăti, deschise ușa casei și, fără să aprindă lumina, intră în bucătărie, deschise frigiderul, luă sticla începută de vin, umplu un pahar și intră în sufragerie. Fără becul de pe terasă era atât de întuneric, de parcă plutea prin univers.

– Doamne, zise, înghițind vinul ca apa, de ce nu-mi răspunzi când te strig? Ești crud, ești rău, ești dominant, zise, dar eu nu mă las, auzi, eu nu, eu lupt până și împotriva ta, mă auzi, eu sunt Iova și cu mine nu poți…

Sună telefonul. Era Daniela.

– Ai fugit, zise, bătrânul te-a căutat peste tot, vorbea nebunii, fiorduri și aureola boreală…

– Sunt într-un fiord, zise, beată cu vinul de ieri, mă cert cu Dumnezeu… îmi pare rău de bătrânul acela, sincer, îmi pare rău…

Închise. Sticla era goală. Se făcea ziuă peste câmp.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.