Cu burta lipită de pământ, cu degetele încleștate în smocurile de iarbă de la marginea gropii, având convingerea că această poziție îl protejează de amețeală și, astfel, nu există pericolul căderii în gol, copilul privea fermecat adâncul hăului. Auzise el de la Maica, dar și de la unii copii din sat, că există Fata apei, ființă care trăiește de obicei în fântâni și care-i ademenește pe cei curioși, pe cei ce-și oglindesc chipul în suprafața lucioasă, până când își pierd echilibrul și… ajung acolo, în casa ei de sub ape. Așa a pățit și Trăienuț, copilul care se născuse cu un cap prea mare și prea greu pentru trupușoru-i fragil, poate de aceea își ținea mereu fruntea sprijinită în palme, iar la școală ațipea în timpul orelor. Învățătorul nu zicea nimic, îl privea doar ciudat, cu tristețe, în timp ce, pe toți ceilalți, pentru o asemenea faptă i-ar fi măsurat pe spate cu indicatorul cu care le arăta munții și câmpiile pe hartă. Pe Trăienuț l-au găsit bărbații coborâți cu frânghii în fântâna cu cumpănă (așa-i ziceau fântânii cu brațul lung de lemn, în capătul căreia era atârnată o găleată, braț care se sprijinea pe un stâlp gros, înfipt alături, în pământ). Trupul firav al lui Trăienuț se făcuse monstruos, burta era umflată ca un balon, iar capul său, în tot acest ansamblu, devenise incredibil de mic. Fata apei auzise atunci murmurând pe unul dintre copiii care priveau macabrul spectacol din spatele fustelor ocrotitoare ale mamei, iar în zilele următoare niciun joc nu se mai legase, nici la școală, nici pe pășunea unde trona fântâna, ca o stafie neagră. Apoi totul fusese dat uitării.
Fata apei, tresări copilul amintindu-și. Dar unde-i apa? Cum să locuiască malefica ființă într-o fântână fără apă? Încleștă și mai tare degetele în marginea gropii și-și recăpătă curajul de a mai privi în adânc. De dimineață se strânseseră toți bărbații chemați de tatăl său ca să-l ajute la săparea fântânii. Dar copilul știa că fără bunicul și fără bățul său fermecat nu s-ar fi început niciodată lucrarea. Își dăduseră mulți cu părerea, ba chiar un specialist în fântâni fusese adus din satul vecin, dar toți clătinaseră neîncrezători din cap, casa era pe un deal, iar în deal nu prea se găsește apă. Specialistul în fântâni propusese să se sape totuși în apropierea șurii și a grajdului unde rumega, impasibilă, Mândraia. Acolo, la o adâncime de cel puțin doisprezece metri, ar putea fi o vână de izvor, spusese acesta. Bunicul se revoltase, cum să ai fântâna aproape de șura în care se depozita în permanență fânul, praful și florile de fân ar fi ajuns mereu în apa de băut și-apoi nici nu era sigur că nu s-ar fi săpat degeaba! Toate pregătirile acestea rulau acum pe retina copilului, care le proiecta pe ecranul lucios din fundul gropii, la care privea fix. Iată-l pe bunicul, cum venise el și-și luase nepotul de mână, și cum, mângâindu-l pe creștet, îi spusese împăciuitor: ”Lasă că găsim noi, amândoi, apa.” Apoi, cu o nuia subțire, pe care o ținea curbată la nivelul nasului, ceea ce nu-i permitea să privească în jos, decât drept înainte, bătrânul măsură curtea în lung și-n lat de câteva ori. După o vreme se opri, chiar la jumătatea drumului și-i ordonă copilului: vino aici și stai exact în acest loc, nu te mișca niciun pas mai încolo! Copilul făcu întocmai, apoi ridică privirea spre bunicul. Nuiaua tremura ușor în dreptul nasului. Bătrânul se duse în spatele casei, aduse de acolo un țăruș și-l înfipse în locul în care-i poruncise copilului să se oprească. ”Aici se poate săpa”, spusese el transpirat de concentrare. ”Aici e apa!” Sâmbătă, înainte să răsară soarele, bărbații chemați din sat au venit să ajute la săpat. Acum soarele se pregătea de culcare și ei opriseră lucrul. Clopotul bisericii din dealul vecin vestise deja ziua de sărbătoare, așa că, după ce au înaintat șase metri în măruntaiele pământului, au hotărât ca abia luni să meargă mai departe. În sat mai erau doar trei-patru fântâni în curți, cu totul, oamenii își aduceau apa de băut cu ulcioarele, de la izvoarele care coborau din pădure. Cât își dorește tata, gândi copilul, să fim noi primii care au fântână în curte, pe latura asta a Submarginei. Oricum tata vrea mereu să fie altfel decât ceilalți! De aceea merge el departe, la București, așa a zis că-i spune locului acela, plin cu lume multă și magazine, de unde aduce pentru Maica pănuri minunate, din care tătăișa îi croiește în fiecare lună câte o fustă și un spăcel. Dar și conserve bune, de care nu s-a auzit pe-aici, aduce tata din București și mirodenii cu care Maica face mâncare de se minunează toate femeile din Submarginea. De aceea stau toți acum atât de mult în casă, de bucatele pe care le face Maica nu te poți sătura, își continuă gândul copilul, privind mai departe în bezna gropii. Și dacă nici după ce mai sapă șase metri nu va fi apă? – un fior înghețat ieși din pământ și pătrunse în trupușorul copilului lipit de lutul care-i îngălbenise cămășuța subțire. Tata ar fi atunci așa de necăjit, l-ar certa pe bunicul, iar eu cu Maica va trebui să cărăm mai departe apa de la izvorul din pădure… nu, nu… trebuie să fie apă, nuiaua bunicului nu poate minți! Privi mai concentrat în jos și încercă să zărească, în întuneric, detaliile săpăturii. Arăta ca un fund de oală imensă, înainte de a fi arsă de olar. Pământul era lucios, bătătorit, de parcă bărbații săpaseră o pivniță și nu o fântână. Într-o margine zări un ciocan, unealtă uitată acolo de unul dintre bărbații care se ospătau acum în casă. Se auzeau râsete de acolo și copilul își întoarse o clipă privirea spre cerdacul din care o ușă deschisă dădea în tinda unde Maica așezase masa. Apoi, continuând să se țină de marginea gropii, deși degetele îl dureau de încordare, coborî iar privirea în adânc. Se reobișnui greu cu întunericul, dar, cu toate acestea, văzu limpede fisura care tăia acum fundul fântânii. De unde apăruse crăpătura asta? Era sigur că nu o mai văzuse până atunci, doar privise tot timpul cu foarte mare atenție la detalii. Crăpătura părea să se mărească, lua o formă ciudată, desenând parcă o lespede. Ar fi vrut să se șteargă la ochi, dar nu îndrăznea să-și desprindă palmele de marginile care-l ajutau să nu cadă. Poate se înșela totuși, poate privise prea mult hăul și acum, cineva, o ființă de acolo, din adâncuri, își bătea joc de el. Fata apei, apucă să gândească el, apoi lespedea de lut fu aruncată cu putere în sus și, din spatele ei, apa țâșni ca împinsă de o forță nevăzută. Speriat copilul fugi spre casă strigând: ”Tată, tată, fântâna noastră a crăpat!” ”Cum să crape fântâna, ce prostii vorbești copile!” Dar ochii măriți de spaimă și tremurul mâinilor pline de pământ îi convinseră pe toți din casă că trebuie să meargă, de îndată, la fântână.
Așa a fost, zice tata, mângâind construcția de lemn, ridicată peste fântână pentru a o proteja și pe care o vopsise iar de curând într-o culoare care nu-mi mai amintea de copilărie. Țin bine minte, adăugă el, aveam vreo șapte-opt ani pe atunci. Tata și toți bărbații aceia care veniseră să-l ajute nu au mai dormit în noaptea aceea. Au mers cu căruțele să aducă piatră, să zidească pereții fântânii. Au încercat, înainte, să scoată apa cu gălețile, să o curețe, dar nu a mai fost cu putință. Apa ieșea cu așa de mare putere că în scurt timp fântâna s-a umplut de jumătate. Toți se minunau că la mică adâncime era apă, și atât de multă! Ciocanul acela, pe care-l văzusem eu în fundul gropii, e acolo și astăzi, nu l-au mai găsit, n-au putut scoate apa care țâșnea de credeam că va ieși să ne inunde și curtea. Nicio fântână care s-a mai săpat de atunci și până astăzi în satul acesta nu are o adâncime atât de mică. Și nu a secat niciodată, draga de ea, oricâte vremuri potrivnice au fost, mai spune tata, mângâind tandru lemnul fântânii. Acum ar trebui să crestez aici, în una din scândurile acestea, să scriu ziua în care suntem, să nu uit că ai venit, mai spune el hâtru. Dar eu știu că supărarea lui e doar de formă și mai știu că are dreptate… prea rar mai ajung acum în Submarginea mea!
Ai grijă, zice Maica, să nu prăfuiești prea tare cu târșul pe lângă fântână, să nu ajungă colbul la apă! Târșul meu e unul mic, din crengi proaspete de mesteacăn prinse împreună și fixate pe o coadă de tufă, de pe care s-a îndepărtat coaja cu noduri, ca să nu-mi rănească palmele. Maica are un târș uriaș, cu care spulberă colbul și frunzele uscate pe o suprafață mult mai mare. În fiecare sâmbătă seara noi două facem treaba asta: măturăm curtea cu târșurile. Doar în dreptul fântânii lucrăm cu mai multă băgare de seamă. Apa ei trebuie să rămână limpede. E cea mai bună apă din sat. Vin să o bea și cei care au pământuri în apropiere, dar și cei care trec pe cale (o potecă din susul curții noastre, în dreptul căreia tata a pus o portiță, ca să aibă acces oricine la fântâna noastră). Și apa ei e atât de rece! În miezul verii, paharul se aburește și dinții sunt săgetați, de parcă ai mesteca bucăți de gheață. Maica… statura ei înaltă, cernită, alături de mogâldeața ale cărei codițe sunt prinse cu funde albe, ca niște aripi mari, mai stăruie o clipă în preajma fântânii. Hai în casă, zice tata, n-o să stăm de vorbă în mijlocul curții! Fantasmele se destramă, singură fântâna rămâne în același loc, oferindu-și din abundență darul, acum ca întotdeauna, tuturor celor care trec, însetați, pe cale.
Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
