De multe ori spunem că nimic nu este întâmplător și poate este adevărată această afirmație, deși sunt momente în care gândim că norocul ni-l facem cu mâna noastră.
Totuși, nu avem de unde ști că, dacă am fi făcut altfel, lucrurile ar fi ieșit așa cum credem.
Ileana Vulpescu, marea și draga noastră scriitoare, spunea că în viață trebuie să ai noroc mai ales de oameni și nu de puține ori viața mi-a demonstrat că așa este.
Până la urmă, oricât de bun sau de pregătit ar fi cineva, oricâtă experiență de viață sau profesională ar acumula, tot prin oameni și cu oameni va reuși să răzbată.
Oamenii sunt cei care ne lovesc și tot ei ne ajută să ne ridicăm, unii ne trag înapoi iar alții ne împing înainte. Factorul uman stă la baza tuturor bunelor și relelor din lume, iar când spunem că lumea e într-un fel sau altul, nu trebuie să uităm că facem parte din ea.
Și iată, această realitate ne ispitește să credem că totul depinde de noi, că întotdeauna putem alege ce să facem, cu ce oameni să mergem pe drum, ceea ce nu e chiar așa. Sunt perioade în care nu avem cum evita, nu știm de la început cum vor decurge lucrurile ori, pur și simplu, fără unii dintre ei nu am fi ce suntem acum. Chestiune de noroc? Posibil.
Ne putem trezi mai devreme sau mai târziu, dar se întâmplă să nu mai putem face nicio schimbare ori o facem cu rezultate departe de ceea ce ne dorim.
Și atunci ne rămâne speranța, această himeră care ne ține în viață și fără de care am cădea în abisul deznădejdii.
Ca om care crede în Dumnezeu ca forță supremă, l-am găsit de nenumărate ori și sub nenumărate forme. În sfatul sau mâna unui om, în ideea sau alegerea mea, în întâmplările cărora nu le-am dat importanță decât mai târziu și mai ales în visurile care nu s-au împlinit și despre care, după o vreme, mi-am dat seama că nici nu era bine să se materializeze.
Când viața părea să se așeze pe un tărâm mai liniștit, spun părea pentru că în adâncul meu nu era liniște, a venit din nou o avalanșă de schimbări.
Din afară, acele schimbări puteau fi văzute ca niște pași înapoi, ca un cutremur devastator ori ca un taifun care rade totul în cale.
La rădăcina acestei situații, aparent, era alegerea mea, dar în esență a fost destinul.
Aveam să descopăr încă o dată că Cineva, Undeva, prin diferite prilejuri și oameni, mă ghida pe un drum care mi se potrivea, dar pentru care trebuia încă să lupt.
Fără sprijinul unui partener, dar cu copiii alături, am plecat în largul vieții vâslind cu toții, fiecare după puteri, în direcția unui țărm. Nu aveam să plec de pe țărmurile însorite ale Portugaliei, ci doar dintr-o căsnicie la al cărei capăt nu am găsit vreun vinovat. Era doar ceea ce trebuia să fie.
Dacă aș mai fi tânără, un singur lucru aș schimba: aș crede mult mai mult în protecția și ajutorul divin și aș mulțumi pentru fiecare zi în care văd lumina soarelui.
Conștientizând că într-o viață nu le putem avea pe toate, prinsă în bătăliile cotidiene, am învățat să trăiesc zi după zi cu câte un vis în care întind picioarele cât îmi este plapuma, cu câte o speranță că totul va fi bine, într-o simplitate în care nu-și are loc decât împăcarea cu sinele și care îmi lasă timp să văd frumusețea traiului pe pământ.
Cu cât mai efemer, cu atât mai frumos!
Până la urmă, nu suntem decât niște chiriași într-o casă frumoasă care se învârte cu noi cu tot în jurul unui soare ce ne încălzește pe toți fără deosebire.
O casă, cu atâta viață în ea, o mai fi existând în largul univers, dar pentru noi, planeta aceasta e cea mai frumoasă și mai primitoare.
Că e român, că e portughez, că e de orice altă naționalitate, în fiecare om este și întuneric și lumină. Depinde doar intensitatea de la un moment dat, intensitate care nu mereu depinde de noi, dar dorința ca lumina să domine întunericul este alegerea noastră conștientă.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
