Nu știu dacă vârsta ori obișnuința, nu știu dacă liniștea sufletească pe care am dobândit-o în timp ori modul de a privi viața, ori poate doar copiii sunt motivul pentru care încă sunt aici.
Dincolo de toate aspectele pozitive, recunosc că dorul de țară face parte din mine.
Recunosc că am învățat să trăiesc cu el așa cum învață un copil mic să meargă, deși niciodată n-ar fi coborât din brațele mamei.
Nu știu dacă e acceptare sau resemnare, știu doar că dacă aș fi mai aproape aș veni lunar acolo unde se vorbește românește, unde înfloresc teii pe marginea drumului și unde răsar ghiocei primăvara.
Oricât de frumos și bine ar fi într-un palat, omul se va bucura la întoarcerea în căsuța lui.
Cam așa e și cu locurile natale de care nu m-am rupt niciodată, deși am trecut cu bine prin procesul integrării în altă societate.
Nu sunt genul care exagerează, nu spun că țara noastră e cea mai frumoasă, spun că e cea mai frumoasă pentru că e a noastră.
Locuri frumoase sunt peste tot, oameni minunați sunt peste tot, dar sentimentul apartenenței există în fiecare ființă și, cu toate neajunsurile care pot fi, faptul că aparții unei nații dă un sens vieții.
M-a întrebat cineva dacă aș mai avea curajul să emigrez. Să emigrez unde și de ce?
Nu am alergat după bani, dovada că nu am acumulat bunuri materiale în afara strictului necesar.
Nu am alergat după faimă, dovada că-mi duc zilele în simplitate și anonimat în mijlocul oamenilor asemeni mie.
Am căutat liniștea și am găsit-o la capătul continentului, într-o țară mică ce se zbate și ea, ca și țara noastră, să existe, să meargă înainte.
Deși am simțit pe pielea mea că niciodată nu trebuie să spui „niciodată”, deși poate undeva, în adâncul meu, mi-aș dori o revenire, știu că ar fi greu.
Obișnuiesc să glumesc cu prietenii de aici spunându-le că am venit tânără și mi-au scos peri albi, am îmbătrânit prin țara lor. Și spun că glumesc pentru că întotdeauna o spun râzând.
Încerc să nu trăiesc în trecut pentru a nu îngreuna prezentul, dar asta nu înseamnă că lipsesc momentele de nostalgie.
De dragul copiilor, de dragul vieții acesteia scurte care trece repede, ca un vis, mă concentrez pe partea plină a paharului și rar las la suprafață dorul.
Să mă plâng, nu am de ce. Nimeni nu m-a gonit, nimeni nu mă ține legată, peste tot sunt probleme, iar fericirea este o invenție pentru că, practic, nimeni n-a cunoscut-o.
Liniștea i-ar putea fi sinonimă, ori iubirea împărtășită, ori împlinirea unui vis, atingerea unui țel. Câți oameni, atâtea fericiri care nu durează și nu sunt complete. Mereu va lipsi câte ceva.
Dezrădăcinarea este, într-adevăr, o dramă, dar cu timpul înțelegi că adevăratele drame sunt rare și greu de suportat. Dezrădăcinarea se produce doar dacă sufletul pleacă din locul în care s-a întrupat în om, iar eu nu consider că am trecut prin așa ceva.
Eu am plecat în lume doar cu trupul și cu mintea. Faptul că nu pot scrie poezie în altă limbă este din cauză că nu pot simți cu toată ființa mea cuvinte ca „iubire”, „durere”, „dor”.
Percep aceste noțiuni cu mintea, dar cu sufletul nu le pot percepe oricât aș încerca.
Nu am putut exprima sentimentele profunde decât în limba maternă. Poate pentru că, oricât aș sta undeva, oricât aș gândi și vorbi în altă limbă, de simțit nu am și nu cred că voi avea capacitatea să o fac altfel decât românește.
Poate e o limită, dar cred că nici nu vreau s-o depășesc. Mi-e bine așa.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
