În fiecare an, pe 26 iunie, sărbătorim Ziua Drapelului Național care, alături de Imnul Național și de Stema cu sigiliul, reprezintă simbolurile naționale ale României.
Drapelul, cu cele trei culori, roșu, galben și albastru (albastru la hampă), a fost martor și îndemn în luptele românilor încă de pe vremea lui Ștefan cel Mare, a fluturat la Prima Unire a Principatelor Române înfăptuită de Mihai Viteazul și continuă să fluture în zilele noastre ca semn că existăm ca națiune cu istoria, idealurile, speranțele și pământul românesc.
În ultimul sfert de veac nu am avut ocazia să particip la vreun eveniment în cinstea acestei mari sărbători legată de identitatea noastră, dar, grație tehnologiei, am fost sufletește alături de cei care au făcut-o an de an.
Ziua Drapelului fără Imnul României este de neconceput și, precum am mai menționat, nimic nu mă emoționează mai mult ca imnul cântat de mulțime. Acea forță născută din energiile mulțimii este pur și simplu impresionantă.
S-a întâmplat ca anul acesta, pe 26 iunie, să răsune în același timp din sute de de mii de piepturi peste tot pe unde trăiesc români. Am ascultat și am privit imaginile cu mulțimile cântând nici nu știu de câte ori și am simțit ceea ce au simțit toți: peste tot pe unde a fost, nu s-a cântat pur și simplu un imn național, acolo s-a strigat un slogan care făcea apel la unire, la determinare, la trezirea și conștientizarea identității noastre ca popor.
O singură dată am mai văzut așa poporul acesta, unit, strigând toți într-un glas și asta a fost la Revoluție când toată suflarea a strigat „libertate”.
După aceea, orice împrejurare a fost motiv de dezbinare. Dacă se spunea „alb”, automat se forma o tabără care spunea „negru” și astfel am început să ne certăm, să ne ironizăm, să lovim unul în celălalt de parcă eram dușmani. Rețelele de socializare, presa, televiziunile n-au fost sfinte, dimpotrivă, asmuțeau și alimentau acest duh rău care intrase în oameni și ajutau la propagarea lui.
Dacă ne-am fi privit din afara noastră ne-am fi întrebat ce ne-a apucat, parcă cineva trimisese în aerul pe care-l respiram ceva care ne luase mințile. În loc să tragem la răspundere vinovații, noi, care eram în aceeași corabie, ne băteam, ne aruncam unii pe alții peste bord, gata să ne scufundăm cu toții.
Fac parte dintre cei care au suferit pe timpul când eram numiți trădători pentru că am ales să plecăm, dintre cei priviți cu superioritate de cei rămași în țară din patriotism, spuneau ei.
Am fost numiți sclavi, deși muncim ca și cei din țară pe un salariu, am fost jigniți în multe feluri de către oameni care încă nu au aflat că a munci nu este o rușine, oameni care privesc cu milă sau dispreț pe cei care nu lucrează în vreun birou.
Fac parte dintre cei care au citit consternați declarații crude, unele chiar din partea prietenilor, pe timpul pandemiei.
Mi-a fost milă de românii care, unii pierzându-și locurile de muncă, alții speriați că ar putea muri, au plecat acasă în timp ce frații lor le strigau să nu vină că n-au plătit contribuții la sistemul de sănătate din România.
Dincolo de orice scuze de după aceea, rănile, deși s-au închis, au lăsat cicatrici pe care doar timpul le va șterge, dar nici timpul nu poate face asta singur.
E nevoie de mult mai mult, e nevoie de un fenomen susținut de toți în frunte cu mijloacele de informare, cum a fost de curând. Un fenomen care să dureze, să nu fie doar un episod după care ne întoarcem la răutate. Zecile de mii de drapele fluturând, sutele de mii de voci prin care fiecare își striga lui însuși să se trezească și să arate lumii că nu suntem inferiori nimănui, a coincis cu Ziua Drapelului Național. Am înțeles de ce băieții aceia tineri de pe stadion au fost atât de iubiți: ei reprezentau țara, iar românii încă își iubesc țara.
Un ziar online italian scria că în minutul 90, în mijlocul „întunericului”, adepții s-au ridicat și au cântat imnul și i-au ovaționat pe jucători, ceea ce pe italieni i-au impresionat imens.
Dar oare nu așa arată iubirea? Românii și-au ovaționat, pur și simplu țara. Dacă Drapelul ar fi fost un om, ar fi lăcrimat de bucurie cum am lăcrimat majoritatea dintre noi.
Îmi doresc să fi fost un semn divin și sper să fi fost, pentru că șansa unui popor stă în trezirea conștiințelor, în omenie și educație, nu în brutalitate și ură.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
