Pe aici iarna plouă, iar când încep, ploile uită să se mai oprească, dar temperaturile nu sunt scăzute.
Atunci Crăciunul m-a prins îmbrăcată cu haine aproape de vară. După vreo săptămână de ploaie, ieșise un soare cald ca de sfârșit de primăvară.
Aveam să aflu că verile erau toride și secetoase, iar pe câmpuri se usca totul. Dar odată cu venirea iernii, natura revenea la viață, verdele punea stăpânire pe acele locuri și vegetația se bucura de apă.
Nopțile înghețate din iernile noastre nu aveau să le cunoască locuitorii din aceste locuri, dar nici frigul umed din luna februarie nu-l cunoșteam eu.
Primul Crăciun fără brad împodobit l-am trăit acolo, pe țărmul sudic al Portugaliei. Neavând copilul, nici tragere de inimă nu am avut pentru așa ceva, dar am mers prin oraș și am admirat străzile și clădirile luminate multicolor.
În compensație, am făcut felurile noastre tradiționale de mâncare, am ascultat colinde românești și mi-a fost foarte dor de sărbătorile de la noi.
Îmi amintesc de mine, o tânără timidă, într-o lume total necunoscută, lume care vorbea o limbă ce mi se părea ciudată și grea.
Într-o seară din prima săptămână acolo, am început să plâng în hohote, pentru că nu mi se părea deloc o limbă latină. Urechea mea percepea cuvinte care semănau mai degrabă cu araba și mi-am spus că niciodată nu voi reuși s-o învăț.
Nu aveam de unde să știu că voi mai vărsa multe lacrimi până când viața mă va forța să devin tare, să nu mă mai smiorcăi ca un copil în fața provocărilor.
Faptul că nu aveam un cerc larg de români în jur, m-a ajutat totuși. Trebuia să cunosc oamenii de acolo, să învăț să comunic cu ei, să le știu obiceiurile și să trăiesc între ei.
Deși nu puteam conversa, vecina de pe palier, îmi zâmbea în fiecare dimineață și mă întreba în limba ei câte ceva. Eu îi făceam cu mâna și doar zâmbeam la rândul meu.
Ajunsesem să fiu invidioasă chiar și pe câinii care se plimbau prin parc și înțelegeau ce le spun stăpânii și mă gândeam că, dacă le-aș vorbi, nici chiar ei nu m-ar înțelege.
Atunci am știut cu precizie ce simte o persoană surdo-mută, am cunoscut un alt aspect al neputinței, neputința de a nu putea spune și a nu putea ști ce ți se spune. Oribil sentiment, ca o stare de detenție în întuneric.
Și apoi mai erau și lucruri care pe la noi abia se născuseră, cum ar fi plata cu cardul, marile supermarketuri, sensurile giratorii din trafic, toate erau noi pentru mine.
Chiar și faptul că oamenii, când făceau cunoștință, se sărutau pe obraz ori se îmbrățișau când se întâlneau, mă punea uneori în încurcătură, pentru că mă luau prin surprindere când veneau spre mine. Păream un copil speriat care nu știe ce va urma.
Într-un final, prima frază învățată a fost: „eu nu vorbesc portugheză” și de câte ori mi se adresa cineva, o spuneam ca pe o poezie. Mă miram că zâmbeau și îmi răspundeau (aveam să aflu apoi): „Cum nu vorbești dacă ai spus asta în portugheză?”
Într-adevăr părea comic, dar pentru mine, pe atunci, nimic nu avea haz. Totul era provocare, totul mi se părea greu.
Am fost sfătuiți să merg să lucrez ceva, orice, numai să fiu între ei, pentru că, altfel, nu puteam să mă integrez.
Și am mers. Patronul soțului cunoștea o familie în vârstă care avea un restaurant. Ea era bucătăreasă, iar el era în sală. Femeia avea nevoie de cineva ca ajutor.
Și iată-mă la primul meu loc de muncă, parte-time, ca ajutor de bucătar.
Când m-a lăsat soțul acolo am privit în urma lui și mi-a venit să plâng. Cred că asta simt copiii mici în prima lor zi de creșă ori de grădiniță. Cum să te lase acolo, străin și al nimănui, și să nu-ți vină să plângi? Mai ales pe mine care plângeam din orice fleac!
Dar eram determinată și mi-am zis că trebuie!
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
