Privind în urmă, îmi amintesc că nu venisem cu gândul să rămân, dar iată-mă după aproape un sfert de veac tot aici.
Dorința de a face a bani o are oricine, chiar dacă nu recunoaște, mai ales cei plecați departe. Însă, o asemenea dorință a dispărut repede în ce mă privește, a fost înlocuită cu dragostea de viață.
Venită dintr-o lume în care încă se simțeau părțile negative ale timpului apus, la început mă miram când auzeam pe cineva că nu are bani de pâine ori că e sărac. Lumea din care veneam eu era la fel de săracă, avea zile fără bani de pâine, dar nimeni nu spunea asta din teamă că alții vor râde, că vor fi desconsiderați și, să recunoaștem, așa și era.
Modul natural în care se vorbea despre lipsuri, lipsa de jenă că nu sunt posibilități, dar și reacțiile celor care ascultau m-au impresionat în mod plăcut. Mă făceau să nu mă simt inferioară nimănui, doar toți eram oameni, nu doar cu realizări, ci și cu probleme.
Poate că înaintarea în vârstă, poate experiențele, dar în mod sigur, mediul în care trăiam m-au făcut să am încredere în mine, să nu merg cu teamă să-mi cer dreptul și să privesc oamenii în ochi. Am învățat că un funcționar este un om care are un loc de muncă în serviciul comunității și nu un zbir. Am învățat că, oricâte probleme aș avea, cel care are nevoie de serviciul meu nu este vinovat.
Nu mi-au lipsit nicio clipă figurile acre, tonul arogant, refuzurile brutale pe care le întâmpinasem în trecut. Nu mi-au lipsit nici glumele proaste prin care unele persoane îi umileau pe cei mai slabi.
Am învățat în primul rând ce este răbdarea atunci când ai de a face cu persoane mai puțin educate. În ciuda faptului că sângele iute de olteancă mai clocotea mocnit, începusem să cunosc calmul și pentru asta le sunt recunoscătoare nenumăraților profesori ai mei de viață.
Dar, să revenim la o poveste mai veche, poveste care se numește: „Trebuia să se numească Ana”.
La doi ani după Revoluție, pe când copilul meu era încă un bebe, obișnuiam să-mi beau cafeaua cu mătușa care mă crescuse. Pe atunci, ea primea în cutia poștală, zilnic, ziarul „Evenimentul zilei” care avea pe prima pagină rubrica „Sfinții zilei”.
În acea dimineață, în timp ce mătușa căuta prin bucătărie să aducă ceva dulce, eu, bând cafeaua în sufragerie, am citit povestea vieții Sfinților Ana și Ioachim. Deși nu știu ce din povestea aceasta m-a impresionat, știu că după ce am terminat de citit, am spus cu voce tare: „Dacă vreodată voi avea o fată, Ana aș vrea să se numească”.
Când am terminat fraza, tocmai intra mătușa.
La întrebarea: „Ai spus ceva?”, am răspuns scurt: „Nimic”.
Și asta a fost totul. Cred că am uitat întâmplarea chiar în acea zi.
Anii au trecut, a venit despărțirea, creșterea unui copil fără vreun ajutor, timpul împărțit între copil, studii și muncă, într-un cuvânt, greu pentru o mamă singură și tânără.
În al doilea mariaj am intrat la 30 de ani, eu cu un copil, el cu mai mult de unul, iar asta însemna că decizia mea luată cu ani în urmă rămânea definitivă: nu mai vreau alt copil.
Și am căzut de acord amândoi.
Totuși, uneori, în sufletul meu, se cuibărea o tristețe amară. Îmi era necaz pe soartă, pe mine, pe vremuri, pentru că ideea unui al doilea copil mi se părea atât de frumoasă! Dar nu în acele condiții.
Femeile au simț al lor, iar eu, deși nu erau mari motive, simțeam că omul cu care îmi refăcusem viața nu-mi oferă siguranță. Poate nici eu lui.
Totuși, neașteptată și neprogramată, a apărut fata.
Deși numele pe care tatăl l-a vrut și îmi plăcea și mie, Oana, rămăsese hotărât, ceva parcă umbrea alegerea. La Registrul Civil, în ziua în care am mers să-i facem certificatul de naștere, funcționarul ne-a anunțat că acest nume nu este portughez și îl putem trece doar dacă aducem o hârtie de la Ambasadă.
Să mergem la Ambasadă nu ne surâdea ideea din cauza drumului, timpului de stat la cozi, copilul nou-născut și altele, așa că ne-am privit unul pe celălalt și am tăcut.
Domnul acela, văzându-ne descumpăniți, ne-a sugerat ceva asemănător: „Joana”, dar răspunsul a venit prompt și în același timp: „Nu!”.
Atunci, binevoitor, a încercat încă o dată: „Ana”.
În acel moment, fața mea s-a luminat. Am spus un „da” cu bucurie și hotârât și nu știam de ce, dar tare mult mi-a plăcut.
Abia la câteva zile după aceasta, în timp ce alăptam fata, mi-am amintit ce spusesem cu 10 ani înainte: „Dacă vreodată voi avea o fată, aș vrea să se numească Ana”.
Oare cum putusem uita cu desăvârșire?
În acel moment am înlemnit. Dumnezeu îmi dăduse încă o dovadă că există.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori Lederer. Detalii, click aici.
