„De fapt…” de Cornelia Bartels

47
Fotografie de Cornelia Bartels
Fotografie de Cornelia Bartels

sigla rubricii decupaje cornelia bartelsCu adevărat, trebuie să mărturisesc că, de fapt… doream să scriu aici iar ceva despre Timp. Subiectul acesta mă urmărește și mă domină, cum se spune… „de la un timp încoace” sau, mai bine spus, „în ultimul timp” aproape zi și noapte. Încerc să mă împac la gândul că orice aș face și aș încerca să schimb tot EL este acela care, de fapt, mă domină. EL este acela care stabilește ritmul zilnic al scurgerii nisipului din clepsidra sufletului și a vieții… „socotește fiecare zi o viață”, ne spunea Democrit.

Între timp, am devenit foarte zgârgită cu timpul pierdut, mai ales după ce am citit cele mărturisite  cândva de actorul Amza Pellea… „Timpul șterge, dar știe să păstreze, ca nimeni altul, ceea ce nu trebuie pierdut.”… Pierderea de timp înseamnă scurtarea vieții. Încerc să-l folosesc cât mai bine cu putință, să îmi ordonez gândurile și să le trăiesc cu intensitatea adecvată vârstei, potrivită mie. Sunt foarte atentă la tot ce mă înconjoară din dorința de a cunoaște, de a învăța să savurez clipa, chiar și aceea de relaxare, ascultând o muzică frumoasă, citind ceva ce mă bucură… Carpe diem!… dar stau cu ochii minții pe clepsidra aceea neiertătoare și urmăresc firul auriu al nisipului care se lasă prelins  în ritmul numai de el știut, căutând să-i aflu secretul, să-i înțeleg graba, să mă pot acorda cât de cât lui, să nu fim în contratimp, să nu fiu presată de lipsa de timp. Nu e ușor, dar merită! Și totuși, nu-mi las timpul să se prelingă printre degete risipindu-l… Sau, cel puțin, așa îmi doresc din tot sufletul să fie.

Ieri, de pildă, după o zi toropitoare de vară, stăteam pe balconul plin de flori, de la etajul șase,  bucurându-mă de răcoarea adusă de o boare de vând ce însoțea liniștit lăsarea serii. La noi, trebuie să vă spun, serile verii se lasă luminate de soarele care apune târziu, după ora nouă, așa încât întunericul cedează în fața luminii lăsând-o să domine ceva mai mult. Oh, Doamne!, devii martorul ocular al unor minunate apusuri de soare ce înroșesc colțul de cer, locul unde soarele se ascunde… Pot citi pe balcon până spre ora zece-unsprezece, pot privi nestingherită de întuneric natura din jur și cerul încă luminos, albastru. Sunt minunate aceste clipe de liniște în serile de vară când poți urmări și simți cum se lasă amurgul treptat, dăruindu-i nopții posibilitatea să-și risipească întunericul peste ziua care se încheie, trimițându-ne la culcare aproape de miezul nopții…

Albastrul cerului acestei după-amiezi mă îndemna să călătoresc cu gândul departe, departe de tot, atât de departe, cât „vezi cu ochii”, îmi șopteam, sfredelind infinitul albastru, lipsit de nori. Și parcă și vântul s-a oprit. O liniște totală, învăluitoare încheia ziua care trecuse, topindu-se sub razele unui soare încă fierbinte… Era 25 iulie. O zi pentru mine deosebită. Gândurile mă înconjurau cu multă grijă, înlănțuindu-mă într-o adâncă tristețe a aducerilor-aminte, cuprinsă de acel dureros memento mori…,  căci acum nouă ani, într-un nemilos și neiertător sfârșit de zi, în acea după-amiază de 25 iulie 2013,  firul de nisip din clepsidra sufletului și a vieții bunei mele prietene, Viorica, și-a oprit scurgerea. Timpul și boala au fost mai puternice în lupta cu viața și au câștigat, furându-i răsuflarea și oprindu-i bătăile inimii, aceleia care a avut o inimă atât de generoasă, pentru totdeauna. În seara acelei zile s-a rupt firul vieții prietenei mele, a unui om deosebit, care-și dorea atât de mult să îmbătrânească în liniște, păstrând ascunse în suflet încă multe vise pe care și le dorea să le împlinească. Avea numai 79 de ani, dar timpul s-a oprit…

La ea mă gândeam ieri, stând parcă alături de toate amintirile ce încă ne leagă, cu ochii lipiți de cerul albastru ca ochii ei, de cerul acela liniștit care-mi reamintea, de fapt, de neliniștea din sufletul aceleia care a fost Viorica… O știam plecată dintre noi, o bănuiam undeva departe în înaltul cerului și încercam să o regăsesc, să o chem la mine, să ne reîntâlnim acum sufletele îndurerate de brusca despărțire, înr-o caldă aducere-aminte a timpului petrecut împreună… Îmi promisese că dacă totul o să fie bine, va veni la mine. Oh! Tot Timpul nu i-a mai îngăduit să se țină de promisiune și așteptarea mea a fost alungată și înălțată în lumea eternității. Îi vorbeam cu gândul copleșit de un dor de aducere-aminte, așteptând un semn de la ea… Se mai întâmplă și minuni, uneori…

De fapt, așteptam cu un fir de speranță în suflet semnul ei de neuitare, știam, simțeam că-l voi primi. Prietena mea,Viorica, îmi dăruise mereu, de-a lungul anilor, nenumărate clipe pline de surprize, pline de o nobilă și sinceră tandrețe pe care nu le voi uita niciodată…

De fapt, îmi doream să primesc un semn de la ea și să-l iau cu mine în noaptea care se apropia, punând capăt unei zile înscrisă cu literă de dor în calendarul vieții mele… Și, deodată, de undeva din înaltul cerului, am văzut o pană albă, ca un fulg, care cobora ca într-un dans, plutind firav către mine… Grăbită, am întins mâinile amândouă, cu palmele tremurânde, făcute căuș, din dorința de a opri plutirea aceea feerică, miraculoasă, venită din cer, în palmele mele….

Păstrez firava, micuța pană albă care și-a oprit plutirea în palmele mele făcute căuș, din grija de a nu o pierde. Era obosită, albă, curată, firavă… era un semn ceresc pe care l-am primit cu lacrimi în ochi și cu inima tresărind de tristețe, dar și de bucurie. Bucuria răspunsului ei la chemarea mea ridicată către înaltul cerului, către ea. Bucuria reîntâlnirii noastre după nouă ani de dureroasă tăcere a pus punct întâmplărilor acelei zile, căci aripile unui înger s-au scuturat deodată, parcă ascultându-mi rugăciunea, dimpreună cu lăsarea serii din acea zi de 25 iulie, înfruntând celesta depărtare, oprind timpul într-o eternă clipă a nemuririi… Și așa a trecut ziua și noaptea acelui sfârșit de iulie.

…De fapt, nimic nou, așa cum spunea și Democrit: „Timpul este o aparență ce se prezintă sub aspectul zilei și nopții”…

Mönchengladbach, Germania

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.