Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?
Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.
”Agro-industrialii” – muncitorii migranţi dinspre sat spre oraş – cum au mai fost numiţi într-un mod nesatisfăcător, lăsaţi moştenire de vechiul regim au devenit un vector de dezagregare socială şi comunitară – o masă de nanevră ideală pentru interesele sectare ale partidelor politice răsărite din mediile sociale cele mai oportuniste după căderea regimului comunist. Mentalităţile dominante în acest grup social hibrid s-au închegat în jurul unui îndemn îndelung exersat de supravieţuire – ”descurcă-te!”.
Astfel, orice apel la o morală elementară era identificat cu o atitudine formalist comunistă, iar în momentul în care orice constrângere socială a dispărut, oameni, în general cu o instrucţie precară şi care oficial declarau o atitudine respectuoasă pentru normele sociale elementare doar din teamă, au ajuns să considere (inimaginabilă blasfemie!) orice om moral ca un comunist incorigibil.
Atitudinea anticomunistă cultivată de noi forţe politice apărute după căderea lui Ceauşescu a devenit, prin efectele sale asupra grupurilor sociale cu o educaţie precară, o atitudine antisocială, pentru că aceste grupuri, în perioada lor de formare, au receptat orice normă ca o limitare a libertăţii lor elementare şi nu ca pe un cadru socio-moral al exercitării ei.
Izvoarele solidarităţii social-morale, a căror perenitate trebuie cultivată continuu printr-o educaţie sănătoasă, au secat, iar societatea nu s-a dovedit capabilă să le întreţină. Aceasta este, după pustiirea spirituală a educaţiei pe care a adus-o ideologia comunistă, cauza directă a anomiei sociale generalizate în aşa-numita perioadă de tranziţie. Şi pentru că această perioadă pare să se eternizeze, s-ar putea ca dezagregarea morală să nu mai poată fi stăvilită. Iar costurile sociale – şi nu în ultimul rând economice – sunt enorme.
Pe bazele sociale descrise mai sus s-a cristalizat deja un grup social care acţionează în afara oricăror norme morale şi din ce în ce mai mult în dispreţul legii, iar această nelimitare a acţiunii sale se va extinde mai ales că măsurile împotriva corupţiei şi a altor ilegalităţi sunt în bună măsură mimate, ba chiar folosite în interes politic-electoral sau în alte scopuri manipulative. Nucleele sale comunitar/clienteliste cu caracter antisocial sunt bine situate în sfera politicilor partinice şi au început să-şi pună amprenta pe iniţiative politice cu consecinţe naţionale pe termen lung.
Asemenea tendinţe au un suport ideatic şi în atitudinea românilor faţă de Europa şi faţă de standardele pe care România şi le-a asumat ca membră a Uniunii Europene. Această atitudine este, în general, ambiguă şi cu suporturi morale sau acţionale superficiale.
Comunităţile tradiţionaliste sunt încă indiferente sau manifestă o curiozitate exotică faţă de Europa, aşteptând beneficii providenţiale, în vreme ce acţiunile statului, în buna tradiţie românească, au în mare măsură un caracter umil şi mimetic. De altfel, invocarea cerinţelor europene sau internaţionale pentru măsuri impopulare sau discutabile a devenit o practică pentru partidele politice româneşti. Lipsa de idei ori de iniţiative consistente, de fapt de proiecte de politici publice viabile, este cronică în mediile politice.
Grupurile sociale oportuniste generate de spargerea comunităţilor tradiţionaliste prin migrarea masivă a populaţiei de la sat la oraş în perioada de glorie a ”socialismului victorios” nu cunosc nici o limită în ”valorificarea” oricărei oportunităţi europene în folos propriu, fără a avea nici un scrupul în selectarea mijloacelor folosite, fapt care determină o percepţie negativă, în diferite state ale Uniunii, a românilor în general.
Efect care se adaugă la mulţi alţi factori care au afectat moralul românilor şi au accentuat complexele de inferioritate din diferite medii sociale, generând alte efecte perverse printre care întărirea unei ”mândrii naţionale” agresive, chiar dacă în parte compensatorie.
Aleşii locali, al căror oportunism nu este mai prejos, folosesc din plin această slăbiciune pentru consolidarea poziţiei lor în rândul comunităţilor şi pentru câştigarea unor avantaje electorale. Au reînviat manifestările caricaturale caracteristice festivalului propagandistic ”Cântarea României”, adesori în forme net inferioare cultural sau artistic, în care ”libertatea” de exprimare frizează vulgarul, iar manelizarea este la loc de cinste. Ele beneficiază de câteva posturi de televiziune cu o ţinută culturală îndoielnică şi cu puternice înclinaţii vulgare şi mistificatoare. Succesul lor ne indică posibila apariţie a unor iniţiative pseudo-politice cu efecte dintre cele mai păgubitoare.
Comunităţi, altădată izolate, sunt pervertite de mijloacele tehnologice scoase din uz în Occident şi folosite ieftin pentru exploatarea sălbatică a pădurilor. Codrul, altădată ”frate cu românul”, este distrus în războiul fratricid pornit de şoferii – altădată participanţi activi în întrecerea socialistă din industria forestieră, astăzi proprietari de SRL-uri, fruntaşi ”comunitari” priviţi cu invidie şi oferind contramodele tinerei generaţii –, prin distrugerea fără milă a ecosistemelor pârâurilor de munte, prin risipirea unei resurse vitale a ţării şi prin afectarea periculoasă a microclimatelor. Autorităţile locale, instituţiile de protejare a mediului, pădurarii sau poliţia rurală sunt spectatori interesaţi ai acestui festival al distrugerii pe care nici o politică nu pare dispusă să-l oprească.
Buna-cuviinţă proverbială a ţăranului român se întâlneşte tot mai rar în satele româneşti. De altfel, pare să fi dispărut ţăranul însuşi, fiind într-un mod pernicios înlocuit de pensionarul redus la condiţia de subzistent parazitar, de rentier sau de zilier. Un sociolog american constată, pe baza unei cercetări întreprinse în Transilvania, ”moartea ţărănimii” marcată succesiv de modul în care s-a făcut reforma agrară în 1921, de colectivizare şi de desfiinţarea proprietăţii cooperative prin reforma începută în 1990. Se pare astfel că toate măsurile luate în agricultură de guverne mai vechi sau mai noi pot să fie înseriate într-o lectură patologică.
Mai întâi, reforma din 1921 s-a făcut fără ca ţăranii să primească sprijin în procurarea mijloacelor necesare lucrărilor agricole, iar creditul nu a fost în general accesibil. Doar o parte – prea mică – dintre noii împroprietăriţi au reuşit să-şi valorifice noua proprietate. Reforma agrară din 1946 a fost mai mult o amăgire pentru că a venit curând colectivizarea care a înstrăinat ţăranul de pământ şi l-a învăţat să-şi însuşească singur produsele în chiar timpul efectuării diferitelor lucrări.
Ceea ce legea represivă condamna lui i s-a părut a fi legitim pentru că nevoia ignorată l-ar fi condamnat la inaniţie. Acest fapt a avut şi mai are consecinţe sociale şi morale multiple care, din păcate, nu au fost aproape deloc studiate. A ajuns astfel să fie foarte răspândită credinţa că furtul de nevoie nu este condamnabil nici măcar moral, iar noţiunea de nevoie este relativizată la maximum.
În 1990 s-a produs o anacronizare a proprietăţii agrare prin cadoul otrăvit făcut de FSN: redarea pământului vechilor proprietari fără o capitalizare a micului proprietar sau un sprijin real în valorificarea noilor proprietăţi. Ba mai mult, economiile ţăranilor la CEC s-au topit în inflaţia aşa-zisei liberalizări a economiei şi, ceea ce pare ciudat, nici un partid politic nu s-a preocupat de repararea acestui rapt. Micile exploatări nu au putut să reziste, mari suprafeţe rămânând în paragină.
A urmat apoi dezrădăcinarea ţărănimii prin migrarea masivă în alte ţări a părţii celei mai active, de proletarizare a ei în cadrul migraţiei internaţionale. S-a produs în acest fel ruperea legăturii identitare dintre ţăran şi pământul său şi devalorizarea acestuia din urmă. Proprietatea restituită a devenit, paradoxal, o povară cu consecinţe drastice asupra întregii economii.
Toate acestea au dus la transformarea ţăranului din producător independent şi demn în client al statului, dar în loc să fie subvenţionat pentru a produce, el este asistat pentru a supravieţui ori pentru a vota la comandă. Decolectivizarea, departe de a fi dus la eliberarea ţăranului, a înlesnit o dublă aservire: faţă de arendaşi de ocazie, încurajaţi în parte de stat, şi faţă de stat prin costul ridicat al prestărilor în agricultură, prin dificultatea de a accede la credite, prin scutiri aleatorii sau interesate de taxe şi impozite. Ca să nu mai adăugăm paragina şi jaful care au cuprins sistemele de irigare, construcţiile şi mijloacele tehnice aflate până mai ieri în proprietatea desfiinţatelor CAP-uri.
Este firesc astfel ca ţăranul să aştepte ajutor de la stat, iar acesta îi oferă din păcate pomeni electorale, menţinându-l într-o condiţie nesănătoasă de dependenţă şi împiedicându-l să producă pentru piaţă. Fapt care i-a făcut pe unii autori să considere că etatismul, sau statismul, cum îl numesc ei, ar fi o atitudine caracteristică a românilor, pentru că ei s-ar fi obişnuit să trăiască într-o condiţie barbară – aceea de guvernaţi, conduşi şi îndrumaţi de lideri atotputernici.
Credem că este vorba aici de o inversare a cauzei cu efectul. Condiţia în care este menţinut ţăranul şi chiar este condamnat la pauperizare ori proletarizare îi întreţin această atitudine şi nu invers. Nimeni nu este fericit că viaţa lui depinde de stat, la fel cum nimeni nu poate fi condamnat că este nostalgic după perioada comunistă atâta timp cât ceea ce poate face acum pentru a-şi întreţine viaţa îl menţine într-o condiţie maladivă.
Problema cea mai importantă o constituie faptul că politicienii români care au proliferat ca ciupercile după ploaie în perioada postcomunistă nu ştiu cum să câştige voturi şi încredere populară decât prin comerţ şi tehnici manipulative de marketing politic rudimentar.
Fiind în general oameni avuţi, dar nu prin muncă ori pe baza meritelor personale, nici prin competenţă managerială, ci prin abonarea la comenzile de stat sau ”inginerii financiare”, ei cumpără voturi contra favoruri acordate de stat indiferent de ce culoare ar fi cei care formează guvernul, instaurând astfel o practică ce erodează treptat orice încredere populară în politică şi politicieni. Revitalizarea Pieţei Universităţii – ca simbol al opoziţiei faţă de politică şi politicieni – semnalează că acest fenomen s-a produs deja şi consecinţele sale pot fi dezastruoase dacă tarele cele mai evidente ale politicii nu sunt înlăturate rapid.
Se ştie că o bună practică recunoscută de toată lumea este construcţia politică, iar aceasta este imposibilă fără viziune teoretică, fără strategii bine fundamentate, fără competenţă de vârf în managementul politic şi fără o minimă moralitate.
Orice încercare de reformă, deşi acest cuvânt a fost compromis probabil total de acţiuni politice primitive substituite acestui comandament perpetuu al Europei, nu are nici o şansă fără sprijin comunitar, fără formarea unor nuclee sănătoase şi active în interiorul instituţiilor de reformat, fără deci o strategie asociativă şi o stimulare puternică a iniţiativelor pozitive din societatea civilă.
Între stat şi comunităţi sunt însă legături slabe, adesea inexistente sau chiar conflictuale. Tehnicile agresive de marketing politic care au fost preluate şi aplicate rapid în mediul politic românesc în manieră specifică – simplist, fără nici o subtilitate, fără nici un scrupul moral şi cu o insistenţă dincolo de orice limită – au generat şi întreţin un conflict explicit între acţiunile politice şi cerinţele comunitare.
Chiar dacă formele de viaţă socială comunitară sunt în bună măsură anacronice, cu orientări valorice şi culturale cu o puternică tendinţă regresivă, sau poate, tocmai de aceea, antrenarea comunităţilor în orice încercare de inovare sau dezvoltare este esenţială.
Modernizarea nu se poate produce fără, pe de o parte, o bază socială consensuală cât mai cuprinzătoare cu putinţă şi, pe de alta, fără iniţiativă statală continuă, inteligentă şi urmărind armonizarea intereselor diferitelor grupuri sociale. O şansă o constituie în acest domeniu schimburile interumane prilejuite de migraţia forţei de muncă sau de dezvoltarea turismului.
Dar aceştia sunt factori cu acţiune lentă, iar efectele nu pot fi valorificate decât prin iniţiative viabile din partea societăţii civile, statul are însă mult mai multe mijloace şi capacităţi pentru a stimula şi susţine influenţele modernizatoare. Mai ales că tocmai în acest raport stat-comunităţi s-au acumulat reziduuri conflictuale distructive din perioada socialismului de stat, prin distrugerea surselor nonconflictuale ale vieţii comunitare şi retribalizarea atitudinilor de supravieţuire.
Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 24 aprilie 2019.
Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.
