”Din vremea lui Nicolae Filimon și… din vremea noastră” de Pușa Roth

506
Pușa Roth Nicolae Filimon Ciocoii vechi și noi leviathan.ro

fila de calendar rubrica leviathan.roArhitectură ”vagă şi nedeterminată”

Spuneam, doamnelor şi domnilor, şi repet că să nu se uite, că istoria unui oraş s-a scris, se scrie şi se va scrie şi prin operele literare ale unor scriitori, care surprind inefabilul locului, care redimensionează uneori aspecte pe lângă care noi, ceilalţi trecători, trecem în grabă. Personalitatea unui oraş capătă un plus de culoare, de tandreţe, de mister (de ce, nu!), sub condeiul celui care cunoaşte dimensiunea metaforei, rolul ei pentru mintea şi ochiul cititorului. Astăzi am ales două citate din romanul ”Ciocoii vechi şi noi” *) de Nicolae Filimon (6 septembrie 1819, București – 19 martie 1865) l-a creat pe Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc, un arivist din stirpea lui Julien Sorel. De asemenea, este autor de nuvele romantice și realist-satirice, dar și primul critic muzical român. A scris şi un jurnal de călătorii pe Dunăre și prin Occident, în Ungaria, Austria și Italia.

Nicolae Filimon
Nicolae Filimon

În primul fragment ales, autorul prezintă reşedinţa domnească din vremea lui Caragea Vodă, o clădire a cărei arhitectură era ”vagă şi nedeterminată”, adică o adunătură de stiluri, o clădire lipsită de gust, populată de o lume pestriţă, un fel de bâlci fanariot. Romanul ”Ciocoii vechi şi noi” este o frescă a societății românești de la începutul secolului al XIX-lea.

„Pe spaţiul de pământ ce se cuprinde astăzi între casele lui Resch giuvaiergiul şi vechea sală a lui Momolu, era clădită pe timpul lui Caragea noua reşedinţă domnescă, ce înlocuise pe cea veche din Dealul Spirei, arsă la 1813. Poziţiunea topografică a acestui palat era astfel: pe locul unde se află astăzi casele lui Bossel era clădit palatul domnesc, compus dintr-un şir de case cu două rânduri, ce începeau din uliţa Mogoşoaiei şi se termina dinaintea caselor generalului Herăscu, pe uliţa numită a Şcoalei. Arhitectura acestui palat era vagă şi nedeterminată; era o zidire sau o grămădire de material în care se vedeau mai multe ordine de arhitectură, imitate în ceea ce au ele mai grosolan şi mai neregulat. Faţada ce privea către Podul Mogoşoaiei avea un balcon în formă de chioşc turcesc, mobilat cu divanuri şi laviţe tapeţate cu catifea roşie, în care venea adesea principele de-şi lua cafeaua şi ciubucul, privind pe trecători. Pe partea dinspre Momolo era un şir de odăi în formă de chilii călugăreşti, în care şedeau idicliii, neferii şi iciolanii domneşti. Fundul curţii, sau partea despre Herăscu, era consacrat grajdurilor unde se ţineau armăsarii de Missir şi Arabia, cu care se servea domnitorul la solemnităţi şi în plimbările sale, iar în faţa Podului Mogoşoaiei, pe o lungime aproape de una sută stânjeni, era un zid simplu, care închidea în întregul său marele pătrat ce compunea reşedinţa, şi o poartă mare numită Paşa Capusi, ce servea de intrare principală. Curtea domnească, pe timpul acela, se deosebea cu totul de curţile domnitorilor din zilele noastre. Atunci ea înfăţişa un centru unde se aduna tot ce aveau Bucureştii mai inteligent, dar mai leneş şi mai depravat. Palatul era plin de boieri şi de calemgii de tot felul, dintre care fanarioţii se deosebeau prin cochetăria umbletului lor, prin desele complimente şi temenele ce făceau în dreapta şi în stânga, iar mai cu seamă prin eleganţa veşmintelor tăiate după ultima modă venită din Fanar. Interiorul curţii prezenta vederii o panoramă foarte curioasă şi variată: în mijloc stau înşirate caretele şi butcile boierilor; mai încolo, vizitiii lui vodă plimbau armăsarii îmbrăcaţi cu cioltare cusute cu sârmă de aur; dinaintea unui rând de odăi numai cu un rând, tufecciii, arnăuţii şi satâraşii îşi curăţau armele, şuierând printre dinţi câte o arie albaneză. Înlăuntru şi afară de poartă, o adunătură de popor din clasele de jos căsca gura la învârtelile şi strâmbăturile pehlivanilor şi ale măscăricilor domneşti. Simigiii, cu tablalele lor sferice puse pe cap şi cu tripodele de lemn la subţioară, împreună cu bragagiii şi salepgiii arnăuţi, făceau contrast cu alunarii şi cu vânzătorii de şerbet din Fanar, care purtau pe cap fesuri mici cu funde stufoase de ibrişim şi cămăşi de borangic subţiri, care lăsau să se vadă pe piepturile şi pe braţele lor goale figuri simbolice încrustate, precum obişnuiau ienicerii. În fundul curţii se vedeau diferite grupe de masalagii şi pungaşi; unii jucau nuci; alţii iasâc şi tura; alţii iarăşi jucau la o para cinci şi stos pe despuiate. Aceşti tâlhari, în mare parte fanarioţi scăpaţi din închisorile Stambulului, jefuiau cu deplină libertate, în curtea domnească, pe oamenii cei fără experienţă şi creduli.”

ciocoii-vechi-si-noi-nicolae-filimon

Educația ciocoiului

Au trecut 155 de ani de la apariţia romanului Ciocoii vechi şi noi iar temele şi în egală măsură moravurile şi năravurile au cam rămas neschimbate pentru că şi atunci ca şi acum cititul era un lux. Cu ceva ani în urmă am intrat într-o casă cu o bibliotecă superbă (aşa părea de departe!), dar când m-am apropiat mi-am dat seama că erau doar coperţi cu titluri de cărţi, legate în aceeaşi culoare, verde închis, cu scris auriu. N-am înţeles, am îndrăznit şi am întrebat. Mi s-a răspuns simplu că acest aranjament nu este riscant fiindcă praful nu se depune ca într-o bibliotecă adevărată. În plus, din punct de vedere estetic, mi-a explicat gazda, nu poţi găsi cărţi de aceeaşi dimensiune ca să arate elegant. Am plecat năucită, am ajuns acasă şi m-am uitat la rafturile mele, pe care stăteau liniştite cărţile, evident, de diferite mărimi, pentru că altul era criteriul după care le cumpărasem. Am uitat în timp această întâmplare, dar recitind Ciocoii vechi şi noi, mi-am reamintit de acest episod. Şi azi ca şi ieri moravurile şi năravurile se transmit, se moştenesc şi, evident, se continuă.

”Pe acei timpi, ca şi în zilele noastre, bibliotecile erau la modă; toţi junii muchelefi şi spudaxiţi aveau câte o bibliotecă formată din cele mai bune cărţi ale timpului, pe care nu le citeau niciodată. Bibliomania era atât de întinsă, încât mulţi din cei aprinşi de această patimă, nevoind să sacrifice bani şi timp, chemau câte un pictor meşter şi le zugrăvea prin saloane şi prin camerele de studiu câte o bibliotecă de minune, în care se găseau tot ce ne-a lăsat mai sublim gândirea omenească, de la creaţiune şi până în timpul lui Caragea. Judecând între oamenii care au biblioteci şi nu le citesc şi între cei care le au numai zugrăvite, eu cred mai cu minte pe cei din urmă.”

________

*) Romanul a fost publicat pentru prima dată în anul 1862 de ”Revista Română” a lui Al. I. Odobescu, iar în anul 1863 a apărut în volum.

Vezi Arhiva rubricii Filă de calendar 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.