Educaţia, aşa cum o definea Aristotel ”este cea mai bună provizie pe care o poţi face pentru bătrâneţe”. În toate epocile, de glorie sau de tristă amintire, au existat oameni atenţi la educaţie, la modul în care urmaşii sunt educaţi în folosul patriei, dar şi al lor personal. Un om, o conştiinţă a fost şi ziaristul, scriitorul, memorialistul și omul politic Constantin Bacalbaşa (21 august 1856, Brăila–5 februarie 1935, București) care a lăsat, printre altele, una dintre cele mai importante cărţi dedicate Bucureştiului de la început de secol XX. Este vorba de lucrarea ”Bucureştii de altădată”, patru volume, cea mai importantă operă a sa, valoroasă sub raport documentar.
Considerîndu-se un povestitor, Constantin Bacalbaşa îşi exprima astfel profesiunea de credinţă: ”Astfel n-am avut altă grijă decât să scriu adevărul asupra trecutului, fiind cât mai complet despre fapte şi cât mai nepărtinitor despre oameni.” Astfel, Bacalbaşa, ”povestitor” fidel al adevărului istoric, descrie modul în care se făcea educaţie la început de secol XX (1901–1910). ”Elevii erau obligaţi să vorbească în timpul recreaţiilor numai în limba franceză. Acela care era prins că vorbea româneşte primea o bilă de lemn pe care trebuia s-o poarte până ce prindea pe un alt elev vorbind în limba română spre a i-o trece. Elevul care avea bila, fie la dejun, fie la masa de seară, pierdea dreptul la un fel de mâncare.” Sigur, era o nebunie să pedepsești un copil pentru că vorbește limba maternă, dar în toate timpurile, pe perioade mai lungi sau mai scurte, au existat astfel de anomalii. Ca să nu mai vorbim de perioada postdecembristă, când aproape fiecare ministru a venit cu o idee, de cele mai multe ori năstrușnică, iar elevii au ajuns să poarte ”bile”, nu de lemn, ca pe timpurile mai sus menționate, ci de confuzie și dezinteres, ajungând ca la terminarea studiilor să îngroașe rândurile analfabeților funcționali. Nu e o exagerare, statisticile o confirmă, ci o părere de rău că ei vor fi masă de manevră pentru aventurierii politici, vor disprețui cartea, iar orizontul lor va fi, dacă nu este deja, foarte limitat.
Acum, la modă este engleza care a cucerit conştiinţele şi un exemplu ar fi anunţurile de tot felul, titlurile de emisiuni de pe la televiziuni, radiouri, presă scrisă etc. Nu critic, ci doar reamintesc, aşa cum spunea Nichita Stănescu că ”limba română este patria mea”. Din dragoste pentru acest ”imn” adus limbii materne, îmi iau libertatea de a vă reaminti şi de a completa citatul, frumos ca o duminică: ”Nu spun că alte limbi, alte vorbiri nu ar fi minunate și frumoase. Dar atât de proprie, atât de familiară, atât de intimă îmi este limba în care m-am născut, încât nu o pot considera altfel decât iarba. Noi, de fapt, avem două părți coincidente, odată este patria de pământ și de piatră și încă odată este numele patriei de pământ și de piatră. Numele patriei este tot patrie. O patrie fără de nume nu este o patrie. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se zice, de aceea, pentru mine iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine izvorul izvorăște, de aceea, pentru mine viața se trăiește.” – Nichita Stănescu.
Arhiva rubricii Istorii și istorioare de Pușa Roth
