Întâlnirile cu George Enescu sunt destul de frecvente pe continentul nord-american. De la spectacolul Enescu-Reimaged, la diverse altele care îl includ, până la recenta omagiere cu ocazia trecerii lui în veșnicia neuitării noastre, acum 70 de ani. Nici nu socotesc vizitele sale, în persoană, prin anii ’30 și ’40, cu concerte la Carnegie Hall și Toronto, sau faptul că, în 2019, s-a desfăsurat o ediție a Festivalului „George Enescu” și în Canada.
Tocmai am fost invitați de către harnicul nostru Consulat al României la Toronto la un concert al grupului NSCo Ensemble care susținea concertul Enescu 70. De la început mi-a plăcut naturalețea lor, iar spectacolul a fost prefațat de Corina Răducanu, care a interpretat apoi mai multe piese, împreună cu Eugen Dumitrescu, sau a acompaniat la pian. Din grup face parte Ovidiu Foca (voce) și Andrei Mihai Radu (vioară, ce a adăugat nuanțe și finețe prin intervenții inspirate). De la mici solo-uri, la câteva variațiuni, unele, duete între pian și vioară, altele cu tentă lăutărească, au făcut ca recitalul să fie un regal. Muzicieni școliți, rafinați, despre care înțeleg că fac și un fel de apostolat cultural pentru cunoașterea operei enesciene în țară și în lume. Lista locurilor în care au concertat include, în egală măsură, unele dintre cele mai distinse din lume, dar și altele mai puțin frecventate, unde grupul NSCo Ensemble face educație muzicală și încurajează frumosul. Programul, foarte bine gândit, a inclus lucrări de Enescu, inclusiv Rapsodiile române, transcrise pentru pian la patru mâini, ca și o piesă, tot la patru mâini, de Dinu Lipatti, preferata mea. Vorbim despre Marșul lui Henri, o bagatelă simpatică ce a prins culoare, alături de piesele lui Enescu incluse în program: Legenda (1891), Pastorală, Menuet trist și Nocturnă (1900), Hora Unirii (1917), Balada (1895–1896), Aubade (1899). Ele au lăsat o impresie puternică asupra audienței. Momente de extremă tandrețe, tristețe și sensibilitate, splendid interpretate, cu tușe fine, și de multe ori cu simțire românească autentică. Așa afli la ce duci dorul și de ce. Iar cei ce spun că lor nu le e dor de casă și că vor să uite ce au lăsat în urmă, să-mi spună ce simt după un asemenea concert! Cum le răscolește amintirile. Uneori îți dau lacrimile și scapi și câte un suspin. Rapsodia română nr. 1 a ridicat sala în picioare, fiind o explozie interpretativă ce a redat surprinzător de fidel forța orchestrei, pentru care piesa fusese scrisă. Îmi venea să scap și eu câte o chiuitură, așa cum se face pe la noi, la fel cum a inclus dirijorul Celibidache într-una din faimoasele sale interpretări ale primei Rapsodii. Îți vine să țipui, să-ți tragi pălăria pe-o ureche, ba chiar să-ți unduiești trupul, domol sau să joci în ritmuri sprințare, după cum te îndeamnă piesele de inspirație folclorică, sau unele dintre cele culese direct din minunata creație populară care nu încetează să încânte, indiferent de unde ne uităm: de-aproape, ori de departe, reîntâlnirea cu această efervescență creativă, inițial populară, prelucrată sau rafinată în diverse interpretări, emoționează. În acest caz vorbim doar despre un pian, dar ce bogăție de simțire a reușit să transmită, Dumnezeule! Am înțeles că o altă transcripție pentru pian a primei Rapsodii române a fost semnată chiar de către compozitor, și mă întreb azi cum ar fi interpretat această capodoperă.
În acest an îl sărbătorim pe Enescu la 70 de ani de la intrarea în veșnicia neuitării. Să nu uităm însă că el a murit cu sufletul zdrobit de suferința înstrăinării și a depărtării de ceea ce i-a fost mai drag. Exilat și singur. Pe el îl părăsiseră toate iubirile, deși iubise curat, din toată inima. Și, Doamne, ce verticalitate și ce generozitate a avut, în ciuda a tot ce i s-a întâmplat! Marele compozitor ne ține împreună chiar de dincolo de mormânt, invitându-ne, periodic, în sălile de spectacol la Festivalul „George Enescu”, manifestare care a devenit un punct de întâlnire al interpreților de cea mai înaltă clasă din lumea largă. Neprețuită moștenirea lăsată, mai ales că ea documentează pe limba trăirii românești bogăția noastră de suflet.
Mulțumim Consulatului pentru această minunată ocazie de a ne reaminti cine suntem, sărbătorind pe unii dintre cei mai mari ambasadori ai noștri, Enescu și Lipatti. Anul acesta se împlinesc 75 de ani de la faimosul concert de la Besançon (ultimul concert al marelui nostru pianist, unul dintre cele mai senzationale înregistrări din fonoteca oricui, de oriunde, în ciuda bolii lui avansate din acel moment…).
Sunt multe conexiuni pe care concertul din această seară le-a generat, care au reunit cele două personalități muzicale remarcabile ale secolului trecut, apropiate și în viată, iar azi sunt văzute ca un fel de standard al integritătii morale și al genialițătii artistice. Pe timpul concertului am fost extrem de emoționată. Mișcător. O imersiune în simțirea românească ce m-a încântat. Am revenit astfel acasă, transcendând spațiul și timpul. Felicitări Ansamblului NSCo, vă mulțumim că ați traversat oceanul ca să luăm și noi parte la această sărbătoare, onorându-ne valorile, împreună.
19 iunie 2025
Toronto
Arhiva rubricii My Two Cents de Milena Munteanu
