În momentul în care am rostit acel cuvânt interzis, nu doar Evei i s-a luminat fața, ci și mie.
Brusc, mi-am amintit de vorbele bunicii din timpul când eram copil: „Să păstrezi în sufletul tău credința în Dumnezeu, Creatorul a toate, și să nu o afișezi public, pentru că lumea te va desconsidera.”
Prin ochii minții m-am văzut pe mine, un băiețel slăbuț cu părul cârlionțat și negru, cu ochii mari, îmbrăcat în pantalonași scurți.
– Nu știu dacă mă eliberez, dar știu că, acum, mi-o amintesc pe bunica, i-am spus Evei cu o bucurie amestecată cu tristețe.
– Vezi tu, Lia, a continuat Eva, oamenii l-au scos pe Creator din ecuația vieții. Știința i-a ajutat să lămurească multe mistere, să facă lucruri extraordinare, iar acest fapt i-a condus la ideea că pot face orice fără niciun ajutor din afara lor. Dramele pe care ei înșiși le provocau, au început să le pună pe seama inexistenței lui Dumnezeu, ori să-l acuze că, dacă există și lasă răul să dăinuie, atunci este un Dumnezeu nemilos, iar ei nu au nevoie de El.
Diferite religii Îl revendicau și fiecare dintre ele lovea în cealaltă. În numele Lui, oamenii se excludeau, se urau, se luptau și semănau crime.
Guvernul a decis scoaterea în afara legii a tuturor religiilor.
Laudele, osanalele, imnurile, închinarea, toate s-au îndreptat către Salvatori, conducătorii lumii, pentru că omul are nevoie să creadă în ceva, să spere că cineva este mai puternic decât el și la nevoie îl poate ajuta. Așa suntem noi creați, credința este esența noastră.
– Ideea de a desființa religiile nu a fost rea, a înlăturat unul dintre motivele pentru care oamenii erau dezbinați, am adăugat eu.
– E adevărat, dar atunci când scoatem totul dintr-o încăpere, impulsul este de a pune altceva, altfel, părând lipsit de viață, locul este sortit abandonului. Omenirea a trebuit să umple acel gol și l-a umplut cu ce avem astăzi: programe pe care le concep conducătorii și care ne controlează pe toți.
– Eva, avem 30 de ani. Ce se va alege de noi?, am întrebat cu teamă de răspunsul pe care, de-acum, îl puteam ghici.
– Lia, marele secret este că nu avem 30 de ani, ci 20. Amintirile din ultimii 10 ani nu sunt amintiri, este viitorul pe care îl vom trăi, totul este în mintea ta, sunt imagini generate de programul pe care îl introduc prin pastilele zilnice.
– Asta n-o mai pot crede, am exclamat simțind că obrajii îmi luaseră foc.
– Atitudinea ta și faptul că ai roșit este încă un semn de vindecare, un semn că devii de-a noastră, a zâmbit Eva.
– Și totuși nu mi-ai spus cine sunteți Voi?
– Poliția Guvernului ne-a numit Rămășițele, dar noi ne numim Neadormiții. În curând vei intra și tu în rândurile noastre, dar trebuie să știi că dacă ești prinsă, te vor duce la moarte.
Am tăcut îndelung. Această noapte părea o revelație și un coșmar în același timp. Simțeam o bucurie ciudată care mă înfricoșa. Alternam între momentele în care mi-aș fi dorit să fie un vis și momentele în care aș fi vrut să fie cea mai pură realitate.
Încă nu eram convinsă în totalitate de faptul că ceea ce-mi aminteam era iluzie, că nu ne aflam în anul 2070, ci în 2060, încă nu puteam crede că sunt mai tânără cu 10 ani. Dar eram ferm convinsă că nu sunt femeie.
– Știi cumva care e numele meu adevărat?, am îngăimat sleită de puteri.
– Alin, iar de mai puțin de un an ești Lia. Am crescut împreună, de vreo doi ani eram iubiți. Ne-am iubit de când ne știm, mi-a răspuns Eva.
Chipul Evei era trist. Eu eram blocată.
– Trebuie să plec acasă, deja s-a luminat de ziuă, am mai spus ridicându-mă cu privirea în podea.
Portimão, Portugalia
Va urma
Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer
La Editura Leviathan a apărut romanul Când îngerii se dezbracă de aripi de Dori
