Auzeam cum scârțâie patul unde dormea Eva, sacadat, sus-jos, de parcă cineva făcea scurte sărituri pe el, dar cum era întuneric beznă nu puteam vedea dincolo de masă, iar patul cu pricina era tocmai în fundul odăii. Față în față cu mine dormea Laura, dar ea sforăia de groază și nu putea auzi nimic din tot ce se petrece în jurul ei. Costi ar fi trebuit să doarmă în coliba ciobanului, cel puțin așa se tocmiseră de dimineață, când plecaseră din sat spre muntele apropiat, mai precis spre fundul unei prăpăstii, loc prin care nu treceau nici oile și nici ciobanii, poate vara, uneori, speologii veniți din Capitală. Ei povesteau noaptea pe malul apei despre aceste locuri, ca despre o comoară care nu te lasă s-o atingi fără să-i dai ceva ce este numai al tău, proba de foc înainte să pui piciorul pe marginea intrării în cerurile de sub ape.
– Ce ați dat voi?, întrebasem, cam cu doi ani în urmă, pentru că fără să vreau auzisem discuția cu pricina și muream de curiozitate să aflu ce-i putea da acelei ape misterioase o grasă ca un butoi, ce umbla cu greutate, dar se târa zilnic până la fundul prăpastiei. Grasa era obiectul curiozității mele, pentru că vară de vară avea un nou iubit, ce-i căra grijuliu instrumentele, seara îi masa picioarele și-i umplea paharul cu vin roșu, povestindu-i despre legendele acestei zone foarte puțin cercetată. Ciudat era că toți știau despre fântâna cerului, toți intrau în patul speoloagei și toți plecau după câteva luni de vară lăsând loc altora. Femeia mă privi uimită, de parcă văzuse o stafie coborând printre buruienile de pe malul râului și nu-mi răspunse.
– Ce i-ați dat, doamnă?, am repetat întrebarea, vreau să fiu pregătită când trec pe-acolo.
– De ce vrei tu să mergi acolo, a răbufnit grasa, ce ai tu de împărțit cu acest loc?
– Nimic, am spus, dar dacă o întrebați pe mătușa unde dormiți, vă va spune că eu sunt un fel de stafie a pădurii, umblu de nebună vara, peste tot, vreau să descopăr secretele peșterilor înainte să plec la facultate.
– Facultate?
– Da, am răspuns, facultate.
– Păi, fata mea, zise grasa, secretele peșterilor sunt greu de descifrat, îți trebuie o viață să le tragi de limbă, pricepi, o viață… Bău liniștită din paharul cu vin, se întoarse cu fața spre apă și, ca și când ar fi fost singură cuc acolo, începu să vorbească încet, aproape șoptit, că toți rămaseră cu gurile căscate.
– Eu i-am dat viața mea, zise, numai viața.
Apoi nu mai zise nimic. Mi se făcuse rușine. O atacasem pe nedrept. Femeia, indiferent de viața ei sexuală, era o speoloagă pur sânge, poate că acea poartă spre infinit era tot ce mai avea.
– Cred că aș face la fel, i-am spus, cred că da.
Acum stăteam înțepenită într-un pat umplut cu fân, chiar la marginea prăpastiei, așteptând să vină somnul, pentru că plecarea era hotărâtă pentru șapte dimineața, nimeni nu știa cum ajungem acolo jos, unde rămânem dacă se întunecă și cum vom încerca să ne salvăm, în cazul că dăm de dracu’, pentru că niciunul dintre noi nu avea habar de ce te așteaptă la fundul pământului. Eva era învățătoare într-un sat din împrejurimi, ea venise numai de pofta aventurii, era vară, nu erau bani pentru Marea Neagră, iar aici totul era la îndemână. Laura, după ce se despărțise de chitaristul din Hunedoara, leșina de plăcere să iasă un pic la aer, că tot ne lăudam că avem munți frumoși, ba chiar spera să-și rupă un picior, dacă nu amândouă, iar Giony să se întoarcă în genunchi la ea, să-i facă toate poftele până trece vacanța, cine știe, după două luni cot la cot poate că o va cere și de nevastă. Ea plănuise aventura. Geologul care dormea vara la unchiul ei dinspre tată îi povestise despre fântână și peșteri, zidul de piatră ce cade abrupt, atenție, zisese, vara stau șerpii pe piatra încinsă, poate sunt și cobre, mare atenție, coborâți mai bine cărăruia, înclinată și ea, dar sigur nu are vietăți pe sub tufele ce o marchează. El fusese de mai multe ori pe-acolo, cu speologii, mereu se întâmplase ceva neplăcut, se zice că adâncul nu admite ochii răi, numai cei care cred în acel dincolo de cer și de apă pot trece puntea, ceilalți vor plăti pentru nerușinarea de a călca un pământ ce nu-i vrea.
– Chiar credeți, l-a întrebat, toate aceste povești, chiar credeți în ele?
– De plătit plătim toți, răspunse omul, depinde cum și când.
– Eu plec.
– Ce lași acolo?
– Ceva din mine.
– Ori ești curajoasă, ori ești nebună, zise, însă…
Cu o zi înaintea plecării, venise Veronica la noi, numai și numai să mă convingă să-i dau o șansă idiotului de Costi, veșnicul îndrăgostit – părăsitul – disperatul Costi. Era un slăbănog înalt, cu ochii mari și negri, mereu cu cămașă albă și cravată, să facă impresie bună la mamele fetelor, zicea, deși părea un urangutan uriaș.
– Toată vara, am întrebat-o, trebuie să umblu cu el după mine toată vara?
– Până îi trece pasiunea.
– Mi-e greață de el, i-am spus, pe ăsta nu-l pot săruta nici moartă.
– Nici nu trebuie. Este mort după tine, mi-a zis, joacă-te un pic cu el, pricepi, se întoarce Drina de la bunici și acum o lună murea după ea, mă rog, fă ceva până vine ea acasă, eu nu mai am chef să-l văd la poarta noastră.
Costi venise s-o vadă pe Eva, așa că i-am spus direct în fața ei ce cred eu despre vara lui fierbinte.
– Te las pe-aproape, i-am zis, nu mă săruți, nu vrei în pat, nu dormi la noi… am accentuat, urmărindu-i ochii, să simt cam din ce parte bate vântul, Costi, ești acceptat ca prieten, numai prieten, nu amant.
– Dragostea vine iubind, a răspuns.
– Clar, pofta vine mâncând, numai că eu n-am poftă. Eu vreau acolo jos. Vii cu noi?
– Da, a zis, prepar tot ce este necesar. Fetelor, mă bucur.
Adevărul este că pregătise totul. Saltele de dormit în cort pentru noi, ceva de mâncare, un termos cu cafea. Corturi n-aveam. Și nimeni nu îndrăznea să le ceară geologilor corturile lor nici măcar pentru o noapte. Bine că erau cele două colibe ciobănești direct în drum și, cu foarte puțini bani, plătiți tot de Costi, ne-am putut aciua aici. Acum stăteam în pat și ascultam disperată de unde vine scârțâitul acela straniu. Întunericul era dens, afară nefiind becuri ca în sat, nici măcar un lămpaș aprins, nici măcar lună plină. Era cald, erau stele, era și-o lună pe undeva, printre brazi, în spatele colibelor, ori după stean, dar aici, în cămăruță, nu se vedea nimic. Deodată liniște. Și o voce de femeie care șoptea ceva.
– Cred c-a pleznit prezervativul, se auzi, ceva curge printre picioarele mele.
– Trebuie să te speli, șopti o altă voce, ieși afară, este apă chiar la intrare.
Erau Eva și Costi. O bucurie nebună a pus stăpânire pe mine. Eram salvată. O avea pe Eva. Perfect. Laura continua să sforăie.
– Ușa-i lângă pat, am spus, pentru că doream să știe că am auzit și văzut totul, acum că-mi jurase o vacanță de dragoste, spală-te, Evo, că-i faci un copil prin aprilie…
– Ai…
– Da, am. Mă bucur pentru voi.
Eva deschise ușa. Afară era ceva mai răcoare.
– Ai un prosop?, strigă.
– Cearceaful, zise Costi, folosește cearceaful. Este pe funie…
Apoi, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, se apropie de patul meu, cu ușa deschisă putea vedea perfect unde eram, mă privi ciudat, chiar amenințător, dacă mă luam după strălucirea ochilor lui.
– Sper că știi să-ți ții gura, zise, altfel…
– Idiotule, tu nu mă interesezi.
Eva intră și se aruncă în pat. El rămase cu ea. Soarele se ridicase peste steanul alb când ne-am trezit. Era deja târziu.
– Bem cafeaua jos, am hotărât, este complicat coborâșul… să nu pierdem vremea.
– Eu zic să nu coborâm toți deodată, zise Laura, unul coboară și strigă dacă este totul în ordine, am văzut asta și în filmele de groază, zise, Costi primul, că-i bărbat, Ilka după el…
Costi coborî. Fluiera, vorbea cu vegetația, striga câte ceva, mai scotea câte un chiuit vesel. N-a durat prea mult. Noi stăteam toate cu inima la gură.
– Am ajuns, l-am auzit țipând, poți coborî, Ilka.
Cărăruia era plină de pietre și buruieni ce creșteau printre ele. Am văzut peretele de piatră. Neted-lucios ca o oglindă, acum, cu soarele direct peste el, de o culoare albăstruie. Și șerpii. Zeci de vietăți lunguiețe lipite de oglinda soarelui. Parcă erau desenate. Nu se mișca niciunul dintre ei. Trebuia să le fi fost foarte frig noaptea la picioarele pietrei.
– Văd șerpii, am strigat, sunt la un metru de ei.
– Coboară, l-am auzit pe Costi, nu te apropia, sunt și vipere acolo.
Am coborât agățându-mă de niște rădăcini dure ce semănau cu lianele văzute la Grădina botanică. Costi era chiar în fața apei. De sus în jos nu-ți puteai da seama de miracolul care-ți trecea pe sub ochi. Un Costi cocoșat deasupra unei bălți, brazi peste tot, pietre peste tot, liniște de cimitir. Ajunsă jos, m-am lungit cu fața spre cer. Trebuia să-mi adun puterile. Coborârea mă obosise. Nu mai avea nicio importanță că pietrele îmi loveau spinarea. Erau cam ascuțite. Ceea ce stătea deasupra mea, îmi tăiase respirația. Brazii păreau brațe negre, țuguiate spre albastrul cerului. Albul era ca o margaretă imensă, punctată de niște nori mărunți, ce păreau aproape galbeni în lumina soarelui. M-am întors cu fața spre apă. Nu era o baltă. Era un râu ce curgea pe sub pământ, în acest loc părea un cerc albastru cu mii de flori albe peste el, peșterile se deschideau chiar la picioarele mele, găuri înalte, din care venea un zgomot indefinit, ca un ecou al cuiva ce strigă ajutor, era înfricoșător și fascinant, acum o puteam înțelege pe speoloaga grasă, îl credeam și pe geologul străin, acum eram în fața mea, așa cum Dumnezeu mă adusese pe lume. Liberă.
– Trebuie să chemi fetele, i-am spus lui Costi, care continua să mă privească ciudat, nu-i nimic mai pur ca acest loc.
– Da, zise el, însă mai întâi jertfa, Ilka….
– Despre ce vorbești?
– Intrarea în rai se plătește, zise, deschizându-și nasturii de la pantaloni, tu trebuie să lași aici ceva din tine…
– N-o face, Costi, o să-ți pară rău, te rog n-o face…
Era gol. Își aruncase și chiloții peste pietre.
– N-o face, omule, eu nu sunt pentru tine, ești nebun, le iei pe toate la rând, dar eu nu vreau asta, nici aici, nici deasupra, pur și simplu nu vreau.
– O să vrei!, țipă, aruncându-se peste mine.
Căzu peste o piatră ce-i intră în cot. Urlă de durere. Și sângera ca porcul de Crăciun. Cerul, acea floare miraculoasă, nu se clintea, brazii nu ziceau nimic, apa susura cumva și eu nu știam cum să ies din capcana întinsă de acest idiot. Așa gol pușcă cum era, cu cotul sângerând, părea un urangutan cu piele albă și puțin păr, avea ceva amenințător în gesturile pe care le făcea, mai ales că renunțase să vorbească. Am intrat în apă. Așa îmbrăcată cum eram. Părea adâncă. Numai că nu era un cerc imens, după un pic de efort am văzut cerul care se lovea de pereții peșterii. Eram salvată. Costi se îmbrăcase și, fără o vorbă, se cățăra din nou spre stâncile în care se înfipseseră brazii. Aici, la intrarea în peșteră era rece. Tremuram. Fântâna Iadului stătea în fața mea. Tot ce auzisem era adevărat. Apa vorbea. Cineva din adâncuri vorbea cu mine. Nu înțelegeam nimic. Se făcuse întuneric și aveam impresia că am murit înghețată. Nu-mi mai era frig. Nu mai simțeam nimic. Eram afară din mine.
– Am intrat aici fără să plătesc, am spus.
– Ai plătit cu viața, zise o voce liniștită, acum trebuie să cobori în tine și să dormi.
– Am murit?
– Nu, răspunse aceeași voce, te-au găsit la timp.
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
