Poezia nu poate fi definită/redusă la o tehnică, desigur lesne trebuincioasă – lex dura lex, cum la o căruță e necesar jugul, dar ce e ea în sine numai inima, mireasma fânului și dorul de moarte pot sugera sau înflori o aluzie, precum un cactus care știe cum se îmbracă stiharul ascuns în scrinul cu lacăt de spin.
Rezumând dintru început, Cântece pentru vrăbii și motoare (București, Editura Vinea, 2024) de Daniela Șontică, îndrăznim, spionând prin gaura de cheie a unui mugur, să spunem că poezia nu este altceva decât devenirea în sine și definirea a ceea ce suntem. Și aici mă refer la cea mai curată fântână a filosofiei, aceea care ne cumpănește, fântâna lui „poieo”, din răcoarea căreia avem „facerea mâinilor Tale”, cartea „Facerii”, poezia ducându-l pe om la îndumnezeirea lui de a deveni parte din marea pre-Facere, devenirea, pe care nu o pot rosti nici îngerii, nici arhanghelii, pentru că numai omul ca parte din El se „împărtășește”. Devenirea este un perpetuu „becoming”, to become este sublimul existențial de „a veni în a fi” = „a-ți veni în fire”, iar ființialității tale corespunzându-i acest zbor al lui „becoming”, a-ți veni în firea ta care nu este altceva decât un cântec. Prin el devii „om ascuns până în oasele sării” ( Ascuns inutil, pagina 38) – sarea fiind metafora lacrimii și a oceanului. Comparat cu veșnicia, timpul lui este sfâșiat ca haina penitențială a Fiului Pierdut, este timpul minții, al „adusului aminte”, cum bine observă poeta, este „presărat printre amintiri”, când „mărșăluiești/ pe dinăuntru și pe dinafara ființei” (ibidem), îți dai seama că „singura ta hartă este înghițită de privighetoare/ în primăvara inutil de frumoasă”.
Pentru Daniela Șontică înțelepciunea cuvântului constă în muchia lui de diamant, fără de harul luminii cuvântul prefăcându-se în vorbă. Din vultur – o biată orătanie de ogradă, și aia cu gardurile lexicale rupte pe ici pe colo!
Poezia ei se citește ca să-i poți pipăi firele cromatice de țesătură domnească, se rostește cu psaltirionul de haiku și tanka. De ce privighetoarea și nu o altă pasăre ți-a înghițit harta? Cuvântul pentru poetă are sacralitatea „privegherii”, a miezonopticii, a tainei, când cimitirul e plin de denia mălinului de epitaf al venirii Mirelui „în primăvara inutil de frumoasă”, când „te ghemuiești până dai de suflet”. Ce sintagmă extraordinară este cea a „ghemuirii”! Ce final superb din simfonia Prohodului: „Primăvară dulce, Fiul meu prea dulce…”! Cel care se „ghemuiește” pare oare un înfrânt, poziția umilă a învinsului? Da’ de unde! El este ghem și nu doar o bucată sferică și banală de materie și biologic, căci pe acest ghem L-a depănat pe Dumnezeu până la strigătul de victorie al Înviatului: „Domnul Meu și Dumnezeul Meu!” Ghemul este „rostuit”, ar spune Noica, cu firul verbului a fi. Oare nu e o blasfemie să numești îngemănarea aluziei de „Primăvară dulce” cu „primăvară inutil de frumoasă”? Nicidecum. Dimpotrivă. „Piatra pe care nu au luat-o în seamă ziditorii…!”
Util și inutil, filosofic, te duce la utilitarianismul lui John Stuart Mill, după care „noi trebuie să realizăm la maximum utilitatea în lume, producând cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni.” Conform utilitarianismului lui Mill, fericirea este egală „cu plăcerea și absența durerii și nefericirea cu „durerea și lipsa plăcerii”. Ce facem atunci cu frumosul care este inutil? Un Brâncuși nu-mi ține de foame, iar între templu și MacDonald aleg pe ultimul unde pot găsi plăcerea biologicului, o friptură neavând nimic de a face cu Bach, a cărui frumusețe nu produce o plăcere și confort gastric. Contrazicerea între fericirea lipsită de durere și Fericirile din „Predica de pe Munte” este stridentă. Spre deosebire de Mill, fericiții Mielului sunt tocmai cei „umiliți și obidiți”, cei care plâng, sunt însetați, flămânzesc etc. practicând virtuțile care cer tocmai ce nu este „util” și aducător de plăcere. Dar să nu uităm că iubirea omului, chiar dacă nu pare utilă, este singura modalitate de a fi „chip și asemănare cu Răstignitul”, iar etimologic „virtuos”, vine din „vir” – omul plin de bărbăție!
Mi-ar făcea plăcere, dacă aș avea competența unui critic literar, să pot analiza profesional acest florilegiu de Cântece pentru vrăbii și motoare, dar nu poți să le ai pe toate. M-au bucurat aceste „plăceri inutile” și, în primul rând, curajul de a scrie pe hârtie, de a fi printre puținii visători din lumea păpurișurilor egiptene și a Pergamului, în vreme ce această lume se urâțește tot mai mult cu grafitti și bâiguieli postmoderniste de doi bani pe facebook. Laudă și lui Nicolae Tzone, editorul de la „Vinea” unde a apărut cartea. Este un curaj pentru amândoi de a rămâne oameni de viță veche între aceste hoituri cu tableta în mână și prostia la picior, oameni din parohia Poeziei-dintre-Munți.
A fi editor în vremurile astea de electronică mitocănie și bulibășeală intelectuală, pentru mine e ca avea îndrăzneala în fața lui Nero de a te declara creștin. Ascult pe sărmanii mei editori luptându-se din răsputeri pentru apărarea Polisului și a bunului-simț, cutremurându-mă de coșmarul care se revarsă peste noi ca un vomitat cosmic al Apocalipsei barbarilor din corectitudinea politică a tuturor degeraților și degeneraților. Aproape mi-au dat lacrimile citindu-l pe Vasile Poenaru de la „Coresi”: „Dragă Părinte, facem ce putem, cu forțele de care dispunem, pe un teren de degradare culturală și educațională care a luat în stăpânire țara care e greu de cuprins în cuvinte; ne străduim să vindem cărți într-un mediu ostil culturii, cărții, cuvântului care înalță. Cartea Domniei Voastre este pentru un public foarte „subțire”, pentru un public elitist – care este foarte restrâns. Dar, ne străduim să mergem înainte și îl rugăm pe bunul Dumnezeu să ne ajute și să ne călăuzească.”
Laudă tuturor poenarilor și iubitorilor de neam, de duh și carte românească!
Adevăratul patriotism dacă nu începe prin nașterea din poezie, din duhul nescris al scrisului carpatin, însăilat cu albastru de-a lungul orizontului înființării noastre ca neam de lumină cu cel al Orizontului-Cel-De-Sus înseamnă că ți-ai greșit etimologia pornind de la anima celui mai ieftin animal. Dacă patria ta nu are această dimensiune ne-euclidiană a Poeziei înseamnă că ești doar geografie a celui mai trist eco-blestem biologic.
Kitchener, Ontario, Canada
