Cu ce personaje din „Game of Thrones” se aseamănă cei mai importanți politicieni români?

Cum ar arăta lumea fantastică din „Urzeala Tronurilor / Game of Thrones” dacă ar fi populată de politicienii români? Cine este echivalentul indigen al lui Tyrion Lannister? Sau al lui Jon Snow? Care dintre figurile reprezentative de pe scena politică românească s-ar regăsi în personalitatea Aryei Stark? Sau a lui Daenerys Targaryen? Ei bine, la acest gen de întrebări vrea să răspundă articolul pe care îl citești în acest moment…

Premisa de la care am pornit, atunci când am conceput însemnarea, este că jocurile de culise, alianțele, trădările, schemele și stratregiile care definesc scena politică din Westeros sunt izbitor de similare cu cele care conturează faimosul nostru spațiu politic mioritic. Atât în tărâmul imaginar din blockbusterul HBO, cât și în tărâmul autohton, lupta pentru putere în cadrul facțiunilor, între facțiuni, sau împotriva unui dușman exogen sunt elemente majore ale cotidianului politic. Volatilitatea loialităților, intereselor și personalităților seamănă până la identificare.

Acum, înainte de a merge mai departe, trebuie să spun că atunci când am încercat să conturez personalitățile politicienilor români prin lentilele conceptuale ale lumii celor Șapte Regate, nu am făcut asta în mod științific. Vorbim deci despre o ficțiune și despre un joc al imaginației și nu despre știință exactă. De exemplu, nu înseamnă că dacă un personaj din Westeros este un criminal fără scrupule, echivalentul lui indigen este unul. Rămânem exclusiv în spațiul imaginar și atât. În al doilea rând, nu am inclus toți politicienii importanți, din rațiuni de timp și spațiu. Evident, asta nu înseamnă că nu e suficient loc pentru mai multe personaje și mai multe analize. Puteți începe cu sugestiile în comentarii.

Claie peste grămadă, iarna politică a venit. ​​

Daenerys Targaryen și Nicușor Dan au în comun absolut totul, mai puțin genul și dragonii (cel puțin aparent). Atât Nicușor, cât și Daenerys au pornit de jos și au ajuns în vârf, cu o retorică anti-sistem vopsită în culori populiste. Ambii au reușit să penetreze instituțiile de putere indigene și să le schimbe rutina, dar și să mobilizeze armate de susținători într-o perioadă de timp destul de scurtă. Cea mai importantă asemănare între cele două personaje este însă faptul că, și Nicușor, și Danaerys au reușit să pună bazele unui cult al schimbării pozitive, care a dus la reîncălzirea supei politice până la punctul de fierbere. Dincolo de idealism și numărul mare de suporteri, cei doi protagoniști au șanse minime de a se cocoța pe un tron de fier, cel puțin în următoarele 2-3 cincinale.

Traian Băsescu și Tyrion Lannister au demonstrat de-a lungul carierei lor politice că au un soi de atingere a lui Midas în materie de persuasiune, dar și capacitatea de a coborî în mocirlă și de a da cu bastârca în capul adversarilor, atunci când e imperios necesar. Amândoi au, evident, o anumită slăbiciune pentru doamne, în ciuda înfățișării caraghioase. Disprețuiți pentru politica și retorica lor, Traian Băsescu și Tyrion Lannister s-au dovedit excelenți strategi, capabili să manipuleze sistemul în favoarea lor. Ambii au capacitatea de a o da la întors ca la Ploiești, justificându-și schimbările și volaltilitatea ideologică, valorică sau ideatică, într-o manieră atât de convingătoare, încât chiar și cei mai mari dușmani ai lor cad deseori în capcana vorbelor lor meșteșugite. Ambii sunt capabili să-și diagnosticheze corect punctele slabe și punctele tari și să aibă o perspectivă extrem de bună asupra câmpului de luptă. De cele mai multe ori, reușesc să anticipeze toate acțiunile adversarilor, iar singurele lor erori apar aproape exclusiv atunci când persoanelor de care sunt apropiați emoțional le trece săgeata pe lângă urechi. De fiecare dată când e cazul, loialitățile și valorile lor devin ambigue.

Asemeni bătrânului rege Robert Baratheon, Călin Popescu Tăriceanu este un individ consumat de bogăția, celebritatea și slăbiciunile sale. Ambii protagoniști sunt cunoscuți pentru faptul că nu ezită să se păruiască sau să se chiloțărească cu alți lideri din ținut și că sunt măcinați de frustrări resentimentare împotriva celor mai frumoși, mai bogați sau mai inteligenți ca ei. Amândoi au avut ceva realizări, Robert ca războinic, Călin ca om de afaceri, dar niciunul nu are ce căuta într-o poziție importantă în stat. Odinioară respectați, ambii protagoniști au ajuns niște umbre ale fostului lor eu, niște persoane acceptate, dar cumva în silă. În cele din urmă, dar destul de important, ambii reușesc să își mascheaze neputința și/sau impotența printr-o retorică sau printr-o dinamică comportamentală extrem de agresive.

Margaery Tyrell și Gabriela Vrânceanu Firea sunt dovada vie că ambiția de a fi în proximitatea puterii politice poate induce un comportament și o gândire extrem de iraționale. Ambele au venit din periferia societății și au devenit jucătoare importante pe tabla de șah a puterii indigene. Atât Margaery cât și Gabriela au reușit, grație abilităților lor de persuasiune, să iasă deseori din mocirla în care au plonjat voluntar, în încercarea de a-și atinge obiectivele. Ambele își etalează tarele caracteriale cu nonșalanța parvenitului, fapt ce contribuie și mai mult la amplificarea stigmatelor sociale generate de rapida lor ascensiune politică.

Cătălin Predoiu și Renly Baratheon se aseamănă mai ales prin faptul că ambii au fost propulsați în zona de leadership, fără a aveam măcar minime atribute de conducători. Amândoi sunt însă mânați de ambiția bolnăvicioasă de a deveni cel puțin la fel de notorii și, de ce nu, la fel de atotputernici, ca tătucii care i-au adus, de mână, în politica mare. Atât Renly cât și Cătălin sunt bărbați chipeși și eleganți, cu ceva carismă și, totodată, extrem de iubiți de suporterii lor ideologici, doctrinari sau conjuncturali. Cea mai mare problemă cu care se confruntă amândoi este că nu au abilitatea de a convinge masele de faptul că o poziție în managementul politic central, nu reprezintă o căciulă prea mare pentru onor-capetele lor. Interesant, ambii sunt capabili să-i calce pe bombeu pe cei care le-au fost, odinioară, apropiați.

Dacian Cioloș și Ned Stark sunt oameni devotați principiilor lor și extrem de critici cu corupția inerentă din sferelor lor politice, dar – în realitate – niciunul dintre n-are niciun fel de veleități pentru jocurile de putere. Pentru admiratori, ambii sunt curajoși și virtuoși, pentru detractori, ambii sunt stupizi și aroganți. În plus, atât Dacian cât și Ned au luat-o semnificativ în barbă atunci când au încercat să se ia de bretele cu sistemul și cu sforarii din spatele lui. Chiar dacă în exercițiile lor de leadership, moralitatea și capacitatea lor guvernamentală au fost (aparent) ireproșabile, într-un final ambii au luat-o ca Bisisica pe arătură și au ratat obiectivele politice reale ale mandatului lor.

Deși, aparent, atât Bran Stark, cât și Klaus Iohannis par așezați cumva la periferia molozului politic din jurul lor, în realitate ambii sunt, indirect, niște prădători socio-politici. Dacă Bran își doboară dușmanii controlând mental animale sau alți oameni, Klaus își doboară adversarii controlând instituțional diferite mecanisme și instrumente de putere administrativă pe care le are în portofoliul său. Ambii au însă capacitatea de a înțelege derapajele și eșecurile guvernărilor anterioare și încearcă, într-o oarecare măsură să readucă viața politică pe un făgaș normal. Teoretic. Ah, da, și ambii au fixisme legate de pași…

Arya Stark și Laura Codruța Köveși au mai multe lucruri în comun, decât ar putea părea. În afară de faptul că emană un soi de aură de frigiditate, ambele femei luptă – cel puțin declarativ – pentru o lume puțin mai dreaptă, puțin mai cinstită. Ambele au liste cu dușmani, pe care le repetă, ritualic în barbă și ambele preferă să dea la gioale și abia apoi, eventual, să pună întrebări. Ambele au un atașament obsesiv față de instrumentul prin care își duc la capăt misiunea, Arya față de sabia ei, Codruța față de instituția pe care o conduce. Claie peste grămadă, ambele manifestă o indiferență aproape perfidă, atunci când infractorii sunt răpuși de mâna justiției.

Atât Jon Snow, cât și Emil Boc sunt niște indivizi destul de rezervați și a căror ascensiune politică a avut loc relativ conjunctural. Și Jon, și Emil au fost împinși în față de către camarazi și și-au asumat roluri de lider, mai degrabă dintr-o necesitate tehnică, decât din ambiție. În timpul în care au deținut frâiele puterii, ambii au avut de ingurgitat cantități semnificative de rahat socio-politic, mai ales pentru că au făcut ceea ce au crezut ei că e bine, indiferent de impactul popular al deciziilor luate. Eșecul lor lamentabil de a-și explica acțiunile și slugărnicia excesivă față de imaginea unui tătuc ideologic sau ideatic i-a transformat pe Jon și Emil, din eroi centrali, în eroi sectari.

Rovana Plumb și Cersei Lannister sunt expresia puterii din spatele puterii, care guvernează sistemele politice de la București și King’s Landing. Bine înfipte în angrenajul politic statal, ambele tânjesc să dețină puterea absolută și să o exercite în nume propriu. Atât Rovana, cât și Cersei au fost uneori puse în umbră de prestația politico-relațională a unor figuri feminine mai tinere și mai voluptoase, dar ambele au reușit în cele din urmă să-și mențină și să-și întărească pozițiile hegemonice în jocurile de putere indigene.

Victor Ponta și Jaime Lannister sunt, în ciuda aparenței, elemente-cheie ale angrenajelor politice autohtone, iar întreaga lor ascensiune este subprodusul nepotismului și/sau protectoratelor conjuncturale. Ambii au dat-o de în bară cu grație de nenumărate ori, ambii au strivit sub călcâie cu ușurință regulile și normele societale și ambii și-au rașchetat fără ezitare stăpânii, atunci când propășirea personală a impus-o. Cu toate că inițial par să nu aibă nicio altă calitate în afara unui sarcasm de bodegiști aroganți, atât Victor cât și Jaime reușesc să se impună gradul ca personaje complexe, amorale până la uzură, dar și cu o stranie dimensiune etică. Capabili să dezvolte relații rezonabile cu cei apropiați sau cu admiratorii lor, ambii protagoniști nu au nicio ezitare să verse sângele politic al acestora, atunci când interesul lor imediat o cere.

Șerban Nicolae și Joffrey Baratheon sunt, fiecare în parte, arhetipuri ale infatuării și narcisismului, ale aroganței și lașității, ale pseudocompetenței și irascibilității, atât după standardele românești, cât și după cele din Westeros. Atât Șerban, cât și Joffrey sunt convinși că toți cei din jurul lor trebuie să-i adore necondiționat, pentru că – în viziunea lor – ei sunt cel mai mare dar pe care l-a primit umanitatea, cele mai importante figuri din trecutul, prezentul și viitorul civilizației în spațiul în care își exercită autoritatea. Răzgâiați și superficiali, ambii suferă de un complex de superioritate, translatat într-o retorică dubioasă și acțiuni imbecil-iraționale.

Melisandre, Preoteasa Roșie și Elena Udrea, Preoteasa Populară sunt femei cu un profund simț religios și cu preferințe socio-erotice similare. Așa cum Melisandre a fost pentru Stannis un soi de regină neîncoronată, așa și Elena i-a fost lui Traian un soi de Primă Doamnă neoficială. Ambele au promis bărbaților din viața lor mari realizări și, până la urmă le-au adus numai probleme. În egală măsură, așa cum Melisandre folosește o variație de voodoo pentru a elimina diferite personaje de pe firmamentul politic din Westeros, Elena folosește magia denunțului la DNA (mai ales cel pe teme de finanțare a campaniilor electorale), cu exact același scop. Ambele realizează că există o mare putere în frică și de asta ambele o utilizează în relațiile cu ceilalți pentru a-și proteja obiectivele și agenda personală. Și nu în ultimul rând, ambele reușesc cu destul succes să-și mascheze vârsta biologică.

Între Marele Maestru Pycelle și Ion Iliescu există extrem de multe similitudini, cea mai vizibilă fiind faptul că ambii par vestigii vivante ale unei ere demult trecute. Atât Ion, cât și Pycelle au tendința să creadă că vârsta și trecutul lor politic le dă dreptul să aibă un statut privilegiat în grupul de interese particulare din care fac parte și că opiniile și sugestiile lor sunt mult superioare celor ale mult mai tinerilor aliați politici. Ambii sunt expresii ale mitului eternității și, în ciuda faptului că se presupune că ar trebui să fie niște buni consilieri, în realitate, retorica lor e doar formă fără fond. În sensul ancorării în sinergia faptelor și neeludării meandrelor concretului…

Balon Greyjoy și Dan Voiculescu sunt două personaje care par să coexiste într-un soi de simbioză perfectă. Doi bătrâni atinși parțial de calviție și ale căror perspective, viziuni și idei sunt învechite chiar și într-o lume imaginară precum Westeros, darămite în planul real al României. Amândoi și-au dorit puterea absolută și s-au aflat în spatele unei rebeliuni îndreptate împotriva figurii centrale a statalității indigene, dar au dat-o lamentabil în bară. În egală măsură, atât Balon, cât și Dan s-au văzut temporar trădați de oameni importanți din anturajul lor, Balon de către Theon, iar Dan de către Daniel.

Echivalentul mioritic al lui Petyr “Littlefinger” Baelish este, fără îndoială, Liviu Dragnea. În primul rând, deși ambii provin din medii umile, au reușit – grație unei inteligențe native impresionante – să urce gradual toate treptele puterii, ajungâd extrem de aproape de cea mai importantă poziție politică din ținut. Manevrele financiare și administrative, schemele politice agresive, vorbele meșteșugite și capacitatea de persuasiune, i-au ajutat, atât pe Petyr, cât și pe Liviu să preia puterea chiar din mâinile celor care-i tratau cu o superioritate arogantă. Cu tot polimorfismul lor, niciunul dintre ei nu generează sentimente de ură și dezgust profunde, asemeni altor personaje din angrenajul lor de interese. Și nu în ultimul rând, amândoi au o mustață stupidă și își deschid prohabul, aparent strategic, dar practic… pe persoană fizică.

Stannis Baratheon și Crin Antonescu se aseamănă în primul rând prin faptul că toată lumea a crezut, la un moment dat, că ei vor ajunge pe tronul de fier al politicii autohtone. Amândoi au dat de multe ori dovadă că sunt orbiți de setea de putere și că pot face orice pentru a o obține însă, modul în care au ales să-și conducă supușii i-a făcut pe aceștia să simtă o oarecare greutate în a se ralia la cauza lor. În ciuda resurselor, experienței și competenței generale, atât Stannis, cât și Crin au eșuat în găsirea numărului critic de aliați pentru a câștiga lupta împotriva dușmanilor lor. În ciuda faptului că ambii sunt lideri autentici, nimeni nu-i vrea în cea mai importantă poziție din stat (în afara lor și a unui grup de admiratori apropiați). În plus ambii au făcut istorie prin găsirea unor tehnici de război politic nemaiîntâlnite până în timpul lor. În egală măsură, ambii au capacitatea de a tăia degetele unui prieten care a comis o crimă pentru a-i salva pe ei înșiși.

Remus Cernea și Robb Stark împart mult mai decât aceleași preferințe pentru bucle și loțiuni de îngrijire a părului. Ambii au un gen de impertinență organică, ambii au ceva șarm și inteligență și, aparent, ambii umblă cu un șubler al echității în desagă. Atât Remus cât și Robb sunt fixiști când vine vorba de drepturile unei minorități, ambii urăsc tradiționalismul establishmentului, ambii au o abilitate nemaiîntâlnită de a bulibăși proiecte extrem de bune, prin acțiuni extrem de proaste. Ambii încearcă să convingă pe toată lumea că ei sunt singurii purtători ai adevărului absolut și pentru asta, ies în lume după sângele dușmanilor. Robb, după sângele dușmanilor casei sale, Remus după sângele homofobilor.

Atât Mace Tyrell, cât și Eugen Tomac au dezavantajul că, în general, par extrem de incompetenți și depășiți de situație, chiar dacă, în realitate oamenii sunt probabil mult mai deștepți decât lasă să se vadă. Niciunul dintre ei nu este un lider carismatic, dar ambii sunt oameni decenți. Chiar dacă nu par, atât Eugen, cât și Mace au în mâini frâie destul de importante ale puterii regionale.

Sansa Stark și Olguța Vasilescu sunt unele dintre cele mai reprezentative fire ale urzelii politice în cadrul sistemului de putere din care fac parte. Conspirații, chiloțăreli, sfori și manipulare, nimic nu le este străin acestor doamne. Pe măsură ce lucrurile se schimbă în favoarea sau în defavoarea lor, atât Sansa, cât și Olguța au demonstrat că posedă suficient de multă inteligență, cinism și adaptabilitate pentru a supraviețui cu succes oricărei schimbări.

Echivalentul feminin al penelistei Adriana Săftoiu în „Urzeala Tronurilor / Game of Thrones” este, fără îndoială, Lysa Arryn. Ambele personaje sunt caracterizate de o invidie resentimentară față de alte exemplare feminine, ambele sunt retrase, au o înclinație către solitudine și apatie, dar și o anumită malignitate în gândire. Dacă Lysa o prezintă pe sora ei mai mare Catelyn Stark ca pe o târfă diabolică, cam același lucru îl face și Adriana cu fosta ei prietenă Elena Udrea. Și nu în ultimul rând, atât Lysa Arynnn, cât și Adriana Săftoiu își hrănesc ego-ul cu iluzii de grandoare, înfuriindu-se de fiecare dată când simt că se îndepărtează de obiectivele pe care și le-au stabilit. Aroganța și un vicios complex de inferioritate sunt, probabil, cele mai nocive elemente care le modelează acțiunile politice.

Yara Greyjoy este, fără doar și poate, echivalentul westerosian al politicienei (încă) useriste Clotilde Armand. Extrem de încăpățânate și determinate, ambele protagoniste nu ezită să le dea la gioale celor care îndrăznesc să le conteste calitățile și moralitatea. Atât Yara, cât și Clotilde au un sarcasm aparte și un cinism bine modulat și ambele par să știe exact cine sunt și cât pot să-și întindă plapuma. În contrast cu bărbații din proximitatea lor politică și Yara Greyjoy, și Clotilde Armand și-au construit o carieră dând din coate și vărsând mult sânge și multă sudoare și nu sunt dispuse să facă niciun sacrificiu de imagine. În plus, ambele au un trecut cam dubios…

Dacă s-ar fi născut în Westeros, Adrian Năstase ar fi fost, fără îndoială, Loras Tyrell. Similitudinile dintre ei pornesc, în primul rând, de la faptul că înainte de a ajunge în pârnaie, amândoi au dus o viață fără griji, beneficiind de recunoașterea competenței lor și de bunăvoința de a răsplăti pe toți cei dispuși să le gâdile orgoliul. Atât Adrian, cât și Loras au avut însă de tras de pe urma unui trai extravagant, care – în cele din urmă – le-a afectat destinul. În viața ambilor a existat o femeie în vârstă care și-a lăsat amprenta financiară și emoțională asupra dezvoltării lor personale, mătușa Tamara în viața lui Adrian Năstase și bunica Olenna, în viața lui Loras Tyrell. De-a lungul vieții lor, ambii au arătat același gen de slăbiciuni: supraestimarea propriilor forțe, aroganța nejustificată, treama de încarcerare și indiscreția excesivă.

Acest articol este un pamflet și trebuie tratat ca atare.