A trecut și Duminica Floriilor și m-am bucurat să-mi arăt neuitarea față de prietenele cu nume de flori din România, felicitându-le din toată inima, dorindu-le ca toate bucuriile și iubirile din lume să se împlinească dimpreună cu gândurile mele dragi, de departe, ce le port în suflet pentru ele, căci, cu nume de flori nu am aici nicio prietenă. Floricile, Vioricile, Lăcrămioarele, Margaretele, Cameliile au rămas în grădina sufletului în neuitatele amintiri. Am adunat, cu gândul și plină de emoții, un buchet cu florile acelea mici, albastre, de Nu mă uita, în amintirea lor… de neuitat, dăruindu-le cu drag câte o floare. Dar, trebuie să recunosc că și Inge, Vera, Birgitt, Sabine, Elisabeth, Lieselotte, Heike, Gerda, Ingrit, noile mele prietene de aici, mă înconjoară cu o sinceră și călduroasă afecțiune, și mă simt alături de ele ca într-o grădină plină cu flori, bucurându-ne de fiecare dată când ne întâlnim.
Am intrat în Săptămâna Mare, pe care încerc să o întâmpin așa cum se cuvine, într-o tainică, smerită și binecuvântată liniște, în așteptarea sărbătorilor pascale. Anul acesta Paștele vine în casele și sufletele tuturor creștinilor, fie ortodocși, catolici, protestanți sau evanghelici, aducând în aceeași zi lumina sfântă aprinsă în Noaptea Învierii. Lumina sfântă, aducătoarea credinței și a speranței în nemurire prin rugăciune, se va aprinde deodată, în miez de noapte, pentru toți creștinii, în sâmbăta mult așteptată, după trista zi de Vineri, ziua răstignirii Domnului, binecuvântându-i.
Am trăit multe Nopți ale Învierii. Am înconjurat de nenumărate ori, alături de părinții mei, uneori chiar și singură, biserica, așa cum este obiceiul la noi, așteptând cu mâna tremurând de emoții să primesc lumina aceea sfântă în miez de noapte și-apoi, cu grijă, să o aduc în casă, însoțită fiind de glasurile preoților și ale creștinilor prezenți în biserică, care cântau: „Hristos a înviat din morți, cu moartea prin moarte călcând,/ Și celor din morminte viață dăruindu-le”. Copleșitor moment.
Am fost alături și de noii mei prieteni în fața bisericii catolice și am așteptat să primesc lumina de la focul aprins în miez de noapte în fața bisericii și să o aduc acasă, cu inima mulțumită și liniștită că o fac. Dar despre toate aceste momente deosebite din viața mea, despre asemenea trăiri de neuitat am mai scris cu ani în urmă, așa că mă voi opri cu asemenea destăinuiri, ca să nu mă repet. Dar de astă dată, faptul că rândurile de față vor apărea chiar în această sâmbătă sfântă, a Învierii, mă emoționează în mod deosebit și-mi umple inima cu o căldură tainică, înălțătoare, binefăcătoare. Scriind, am simțit o dată mai mult câtă dreptate are Eminescu afirmând: „Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ, Dumnezeu e în inima noastră”!
Întreaga pregătire a gândurilor, întreaga pregătire a inimii în aceste zile deosebite, emoția care mă însoțește în momentul când am început să scriu rândurile de față, chiar în Săptămâna Mare, mă face să cred că am de împlinit o misiune sfântă față de mine și de cititorii mei. Mă las înconjurată și îmbrățișată de toate amintirile de neuitat, de toate Nopțile Învierii trăite în diferitele colțuri ale lumii, de toate zilele de Paște sărbătorite în familie, cu oameni dragi, și-mi opresc pașii din goana gândurilor în lumina candelei, care rămâne mereu aprinsă, pâlpâind în întunericul inimii mele. Mă opresc de astă dată acolo unde, cândva, demult, mă rugam și-mi găseam liniștea. Era o cameră albă, ca o chilie. Acolo m-am lăsat înconjurată de câteva icoane minunate, pictate pe sticlă, pe care le-am cumpărat în multele mele pelerinaje prin țară, când pătrundeam în lumea sfântă a mânăstirilor. Am stat alături, uneori, de călugări ce-mi dezvăluiau, în puține vorbe, măiestria în arta picturii unei biserici, a icoanelor. O făceau într-o smerită tăcere, îngenunchiați, șoptind rugăciuni tainice, numai de ei știute. Prin rugăciune pictorii călugări își deschideau și luminau ochii și-și imaginau chipurile sfinților ce primeau viață, formă și culoare pe pereții bisericilor, pe sticla sau pe lemnul icoanelor. La toate acestea mă gândesc acum, în tăcere, și-mi opresc pașii din goana gândurilor pascale care mă cuprind, în fața tuturor amintirilor de neuitat ce se grăbesc să reînvie acum, în joia binecuvântată în care scriu acest Decupaj, și parcă mă invită să mă alătur la sfânta masă a Cinei cea de taină.
Cu evlavie deschid ușa chiliei sufletului poposind pentru o clipă, precum călugării pictori de icoane, îngenunchind alături de ei și îmi răscolesc emoțiile ce mă înconjoară la gândul că, acolo, în chilia mea, cândva, de mult, am scris o poezie, rugându-mă, așa cum am învățat de la ei. Poezia, îndrăznesc să mi-o șoptesc acum, adevărată alinare a sufletului, în amintirea lor, a acelor clipe de neuitat, cu care doresc să închei și acest Decupaj, scris în Săptămâna Mare, în așteptarea Paștelui.
Așadar, poezia Icoane pe sticlă mă ajută să-mi rechem tinerețea, să uit singurătatea bătrâneții și să retrăiesc alături de versurile ei reînvierea momentelor de neuitat de odinioară, trăite într-o cameră albă, ca o chilie, aflată într-un bloc cu nouă etaje și patru intrări, care a rămas pe cărările întortocheate ale vieții un loc de liniște și dor. Acum, în miez de noapte, încerc să-mi adun gândurile, apoi înrămate, aidoma icoanelor pe sticlă, să-mi însoțească inima în taina rugăciunii și să pășesc spășit în Vinerea mare… Apoi cu voi, dragii mei, sâmbătă. „În camera aceea albă/ și încă goală ca o chilie/ dintr-o sfântă mănăstire/ am prins în cuie câteva icoane/ să-mi încălzească sufletul// Icoană pe sticlă/ cu rama afumată/ la flacăra soarelui/ trecută prin patina timpului/ ireversibil pierdut/ al sfinților ce-o-nfățișează// Icoane pe sticlă,/ măiestrite de-o mână/ sfântă de călugăr,/ înveșmântat cu-n har/ de culori și guașe,/ uleiuri și bronz aurit,/ ce prind în fiecare noapte răsuflarea pictorului/ aburind geamul pictat, lipit de perete/ și-mi vorbesc de migala mâinii lui.// Apoi conversăm tainic,/ filozofând până-n zori/ despre viață și moarte, bine și rău,/ fericire și necaz, și alte lucruri deșarte,/ dar mai ales despre privilegiul singurătății.// Dar nu înțeleg de ce iconarul așază mereu sfinții/ doi câte doi sau în grup,/ înconjurați de aripile pruncilor îngeri,/ iar noaptea aflu din șoapta lor/ mereu sfaturi despre taina singurătății în rugăciune!”…
Vă doresc un Paște binecuvântat cu liniște și pace sufletească.
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00, inclusiv comenzi online – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
