”Ignoranță și mediocrație” de Nicolae Lotreanu

73
nicolae lotreanu romania contemporana politologie

logo rubrica patologie politica n lotreanuCât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?

Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.

Pe plan intern, s-au înregistrat în mediul politic o mare uşurare şi o oportunitate pentru politicienii cosmopoliţi şi cu pretenţii de a-şi găsi noi locuri de muncă, mai curate şi mai departe de the rate race (cursa şobolanilor) din ţară, cum le place să mărturisească în cercuri private. Nimic nu mai părea să mai întunece orizontul lor limitat la sfera interesului privat.

Dar a sosit, neaşteptat şi cu totul nedorit, criza, care a repus în discuţie întregul drum parcurs în aşa-numita perioadă de tranziţie. Noi românii ar trebui s-o privim ca pe un dar providenţial pentru că ne-a trezit din amorţeala unei sieste prelungite…

La fel de neştiutori şi nesiguri ca întotdeauna, politicienii s-au reîntors la FMI, au întărit Banca Naţională printr-un împrumut împovărător (de parcă cea mai importantă sarcină a românilor ar fi o armură impenetrabilă pentru moneda naţională) au trecut (aproape cu voioşie, dacă luăm în considerare atitudinea preşedintelui ţării) la tăieri drastice de salarii şi impozitări de pensii minuscule, la reducerea locurilor de muncă din domeniul public, la împovărarea cu noi taxe şi impozite.

Consecinţele imediate au fost: scăderea dramatică a investiţiilor, creşterea spectaculoasă a numărului săracilor, dezorientare instituţională, apropierea inflaţiei de limite inacceptabile care nu mai pot fi stăpânite decât prin risipirea împrumuturilor efectuate. Și toate acestea le-au numit reformă reală, pe care cei care guvernează ar fi avut curajul să o declanşeze în sfârşit.

O reformă este o sumă de acţiuni sociale complexe susţinute de un proiect teoretic coerent, care utilizează metode tot atât de rafinate pe cât de sensibile sunt problemele sociale de rezolvat şi care apelează la oameni care ştiu şi pot acţiona în cunoştinţă de cauză pentru a asigura coerenţa şi consistenţa de ansamblu a obiectivelor urmărite.

Măsuri simpliste şi disperate de reducere cu orice preţ a cheltuielilor unei ţări destinate stimulării resurselor umane nu pot fi în nici un caz considerate ca o reformă, ci pur şi simplu ca ceea ce sunt, adică măsuri ignorante, simpliste şi disperate ale unui/unor guverne incapabile să aibă un răspuns creativ şi fructuos la probleme a căror amploare sau complexitate le depăşesc cunoştinţele şi capacitatea de a reacţiona pozitiv.

O reformă este mai complexă şi mult mai cuprinzătoare decât o revoluţie, pentru că, având ca obiectiv evitarea conflictelor sociale, nu-şi permite să distrugă, ci doar să construiască. De fapt, întotdeauna o revoluţie se produce numai acolo unde capacitatea de a reacţiona pozitiv la necesitatea unor schimbări nesesizate la vreme ori la probleme insolubile, în contextele existente, lipseşte. Adică reformele au eşuat pentru că nici măcar… nu au început.

Este, deci, inadmisibilă compromiterea ideii de reformă prin substituirea ei, adeseori rău intenţionată, cu soluţii contingente, anacronice sau generate de o ignoranţă temătoare. Măsurile extreme înseamnă pur şi simplu excluderea sau epuizarea posibilităţii de reformare. Şi este preferabil ca acest lucru să fie recunoscut şi nu mascat abuziv de o idee falsificată de reformă.

Faptul de a masca incapacitatea de a reforma este extrem de costisitor pentru că distruge încrederea populaţiilor în ideea că guvernările sunt utile şi întreg eşafodajul social se poate nărui pornind de la un simplu accident. Un asemenea risc s-a arătat a fi acut în Grecia şi au fost necesare acţiuni conjugate ale unui guvern credibil cu iniţiative fertile ale Uniunii Europene. Grecia este în acest moment piatra de încercare a capacităţii Uniunii de a răspunde la provocări maximale.

Condiţiile în care a debutat şi s-a desfăşurat tranziţia în România: haos, ignoranţă, prevalenţa interesului privat şi pulverizarea interesului public, lipsa oricărei autorităţi ori a controlului social eficient, au developat pe de o parte maladiile cronice ale politicii româneşti şi au implantat agenţi patogeni noi cu o forţă endemică ieşită din comun.

Poate cea mai pustiitoare maladie cronică în politica românească este mediocraţia – instalarea la polul puterii politice a unei inerţii nonintelectuale şi chiar antiintelectuale, a unei pături dominante de oameni fără nici o atestare a competenţei decât o simplă diplomă considerată un fel de passe-partout peste toate pragurile ierarhice.

Principalele calităţi ale politicianului român din toate timpurile au fost protecţia (cât mai înaltă se poate) şi loialitatea. Dacă mai erau şi altele, modeste şi deloc incomodante, era bine, dar în orice caz erau – şi sunt şi acum – respinse şi refuzate, cu mânie proletară sau pseudoburgheză, independenţa în gândire, capacitatea comprehensivă, ştiinţa lucrului bine făcut, creativitatea sau iniţiativa şi mai ales disponibilitatea pentru sacrificiu în favoarea interesului public.

Dacă întâmplarea sau vreun accident oarecare fac ca, în structurile politice să apară o individualitate mai puternică, faptul antrenează imediat o alertă generală şi o solidarizare spontană împotriva elementului străin.

Fenomenul este asemănător cu ce se petrece într-un stup la intrarea accidentală a unui bondar… În istoria României există cazuri celebre la cel mai înalt nivel, cele ale lui Bălcescu sau Titulescu, dar şi la alte niveluri, unde au fost mai uşor neutralizate prin marginalizare şi prin conspiraţia tăcerii – două metode infailibile pe care mediocraţia le foloseşte şi probabil chiar le-a inventat.

Fenomenul este mai general şi mai influent mai ales în situaţii critice în care iniţiativa, îndeosebi în politică, poate fi periculoasă. Prudenţa şi aşteptarea au fost întotdeauna armele de bază ale politicianului, iar carieristul – cel mai mobil şi mai ambiţios dintre mediocraţi – ştie, probabil dinainte de a se naşte, un adevăr infailibil: destinul şi cariera nu trebuie forţate; loialitatea dovedită cât mai vizibil şi aşteptarea activă şi prevenitoare asigură succesul.

Din păcate interesul faţă de acest fenomen este aproape insesizabil, iar studiul şi reflecţiile asupra lui sunt precare. Ar fi însă aici prezumţios să încercăm o tratare sistematică a subiectului. Considerăm însă că mediocraţia este poate cel mai periculos agent patogen în câmpul politicii, indiferent de nuanţa sau culoarea ei: se reproduce cu o uşurinţă incredibilă, are mijloace de apărare infailibile şi sterilizează aproape spontan orice încercare creativă.

Idealul ei este calea de mijloc, dar nu acea aurea mediocritas sau calea regală, visată de antici, ci acea soluţie – inodoră şi incoloră – care elimină orice risc, dar din păcate anihilează rezultatele aşteptate de cei care speră să vină din direcţia politicilor soluţii la problemele lor de viaţă.

În perioada comunistă, pepiniera ori viviera, după preferinţe, a unor asemenea ”cadre” era Academia ”Ştefan Gheorghiu” care, contrar intenţiilor pompoase ce au dus la înfiinţarea ei, a devenit, după o scurtă perioadă de experiment universitar, o fabrică de diplome pentru activişti deja recrutaţi de partid după patul lui Procust ajustat de Stalin, un adevărat ”combinat ideologic” cum a mai fost supranumit.

Nici această instituţie, foarte relevantă pentru evoluţia regimului comunist, nu a fost studiată în niciun fel, deşi în anumite medii sociale – mai ales cele populate de carierişti de toate genurile – a consituit un obiect de fascinaţie, drept pentru care, aproape imediat după revoluţie s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie ”fabricile de diplome” – mult mai primitive şi mai expeditive decât ”Ştefan Gheorghiu” – care ”duduie” şi astăzi, aducând profit unor impostori şi înmulţind candidaţii la mediocraţie.

În paranteză fie spus, orice instituţie comunistă şi orice temă referitoare la acest sistem politic, încă neînţeles aproape deloc, mai ales în România, dintre cele care au fost puse la indexul conspiraţiei tăcerii sunt adevărate surse patogene. Inclusiv condamnarea formală a comunismului, sub tutela preşedintelui ţării, prin felul în care s-a făcut şi prin ”baza documentară” – scrisă în cel mai fidel limbaj marxist-leninist –, care a servit acestui act prezumţios de o superficialitate condamnabilă, constituie o atitudine maladivă.

Consecinţele unor asemenea acte sunt greu de anticipat, mai ales asupra noilor generaţii, care vor căuta tot mai mult cunoştinţe consistente şi vor dori să poată înţelege istoria care le-a compromis părinţii ori bunicii. Superficialitatea aici nu este numai un act patogen, ci frizează intenţii distructive maxime. Pentru ce? Pentru ca un grup de politicieni hibrizi să aibă liniştea necesară să-şi producă strategiile minore ori să-şi realizeze interesele meschine?

De acum deja poate fi observat un reflex patologic generat de această ambiguitate. Cei care dau vina mereu pe comunism pentru tarele (celorlalţi, bineînţeles) uită, adeseori deliberat, că ei înşişi sunt ”produsul” acestei perioade istorice, fie el preşedinte ori servind sub pulpana vreunui partid politic. Folosirea condamnării comunismului ca atu exact de cei responsabili direct sau indirect pentru excesele acelui regim politic este de asemenea condamnabilă.

În acest fel, ni se dezvăluie metoda dominantă azi de luptă politică: utilizarea anticipată a acelor arme împotriva adversarului pe care acesta le-ar putea folosi în mod legitim împotriva propriei persoane sau grup, cu cinism şi cu determinare. Cei mai resentimentari îi acuză pe ceilalţi de resentimente. Cei mai imorali îşi încoronează cu acest cuvânt adversarii, reali sau potenţiali. Cei mai lacomi îi denunţă pe cei care se înfruptă din banul public etc.

Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu

Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 22 mai 2019.

Nicolae Lotreanu, doctor în filosofieAutor al cărților”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.

1 COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.