Afară ploua cu stele. Niciodată nu le văzuse așa de jos, peste orașul acoperit de întuneric, niciodată nu simțise mai puternic aerul de mătase ce-i acoperea umerii, toate celelalte nopți fuseseră banale, numai pizza și whisky cu gheață, oaspeții hotelului obosiți de săptămâna ploioasă, epuizați de copii și neveste cu pretenții, iar acum, că ploua cu stele nu mai interesa pe nimeni, mâine era luni și se vor întoarce spre orașul lor imens, a trecut și concediul ăsta nesuferit, mâine va începe munca, mai nesuferită, însă, în tot răul era un bine, consoartele stăteau acasă și ei nu le mai vedeau mutrele, câteva ore bune pe zi. Ea nu avea asemenea probleme. Era aici cu bărbatul ei, al doilea, ce-i drept, un pic ciudat, un pic închis în el și-n poveștile lui, dar când era liniștit se putea trăi în pace între pereții hotelului bătrân.
– Niciodată n-am văzut atâtea stele la un loc în acest oraș, îi spuse, este o nebunie.
– Va veni ploaia, zise el, fugind pe scări și închizând ferestrele camerelor de la etaj, spune-le și celor de jos, altfel va ploua în camere, strigă, iar tu caută baianul, el trebuie să închidă poarta grădinii, vine ploaia!
Baianul nu era de găsit, ca întotdeauna când aveai nevoie de el, era pe stradă, așa că ieși afară în grădina din spate și închise poarta grea de lemn. Peste palmieri se legăna cerul, vântul începuse să șuiere și, cu cât se uita mai intens în sus, avea mai tare impresia că stelele se legănau odată cu palmierii ori se împrăștiau și se adunau ca la comandă la loc.
– Mi-ați văzut băiatul?, întrebă bărbatul care venise singur cu trei copii, pentru că nevasta îl părăsise și bietul om nu știa ce să facă vara în oraș cu trei băieți în creștere.
– Este prin centru, răspunse, la cincisprezece ani, o seară pe malul oceanului, poate fi o aventură fantastică, zise, străzile astea, casele vechi, lumina felinarelor, muzica și, să nu uităm fetele…
– Asta-i, zise bărbatul, fetele. A cunoscut una.
– Este normal, zise, nu vă faceți griji.
– Se vede că veniți din Europa, zise bărbatul, acolo totul este normal, aici fata vrea imediat sex și el nu este pregătit pentru o capcană.
– Capcană?
– Da, zise bărbatul, fata știe că eu am o firmă care aduce bani, vrea să rămână gravidă.
– Sunteți crud cu tineretul, zise, nu cred că…
– …fata vrea un susținător, continuă bărbatul, chiar dacă este numai un copil… Doamnă, zise, eu merg să-l caut, puteți sta cu ochii pe ceilalți doi?
În salonul hotelului îl putu vedea mai bine. Părea distrus, pierdut în acest cuib de viespi plin de femei ușoare, drogați, negustori, turiști plictisiți de locurile lor natale, căutători de fericire, chiar dacă ar fi fost pentru câteva ceasuri, pentru că era carnaval și în vremea carnavalului fericirea nu era de cursă lungă. Tremura ca un epileptic.
– Mergeți fără grijă, zise, eu stau cu ei aici.
Era un bărbat frumos. Înalt, cu trăsături distincte, atent la fiecare gest, de parcă se temea să incomodeze și ar fi preferat izolarea. Nu-i știa nevasta. Auzise că are un altul și că l-a părăsit de câteva luni, lăsându-i copiii, pentru că ea, proaspăt îndrăgostită, nu se mai putea ocupa de ei. Stătea în hotel de o lună de zile și nu aruncase ochii asupra fetelor care intrau să vadă cum arată turiștii, de parcă ar fi trebuit să arate special ca să-i ia în pat după paharele obligatorii de caipirinha. Afară începuse furtuna. Nu se mai vedeau stelele, nu mai dansau crengile palmierilor, acum se învârtea totul în cerc, ca în ochii ciclonului, un scaun din grădină izbi fereastra, răpăia ploaia ca biciul umed, tuna și fulgera, iar ei, înghemuiți în salon așteptau să vină apa mării, pentru că întotdeauna după o furtună urâtă venea apa, intrând în grădini, case, restaurante, plină de gunoaie, mocirloasă și puțind groaznic, ca niște closete deschise în soarele tropicului.
– Bărbatul a plecat să-și caute copilul, îi spuse lui José Luiz, deschide, te rog, televizorul, copiii sunt neliniștiți…
– Ești nebună, nu vezi potopul de-afară?!
Tunetele erau direct peste capetele lor, iar lumina fulgerelor tăia camera în două. Cei doi copii se înghesuiseră într-un fotoliu și nu scoteau o vorbă. Buuuuum! Undeva, peste mare era un adevărat război al luminilor cerești. Becurile se stinseseră după prima bubuitură. Aprinse o lumânare și o așeză pe masă. Atmosfera devenise suportabilă. Micuța lumină avea ceva magic, te trimitea înapoi în trecutul foarte îndepărtat, când portughezii ocupaseră aceste locuri, aducând cu ei lămpi de porțelan, în care ardeau noapte de noapte un fel de lumânări făcute în casă. Toată mobila era în stilul colonial, inclusiv scara largă, de lemn închis la culoare. Lumina plăpândă făcea totul suportabil, parcă era venită din cerul de dincolo de furtună, galben palid, blând, mângâietor.
– Nu vă fie frică, le zise copiilor, trece…
– Când vine papa?
– Vine, le zise, precis stă ascuns pe undeva, plouă prea tare…
– Nu-l omoară tunetele?
– Nu, zise, dacă vreți, merg eu afară și aștept un tunet, iar voi stați la geam… nu mă omoară, nici pe mine, nici pe el.
Mirosea a pizza de la italianul de peste drum. Italian nu era. Aici fiecare își alegea o naționalitate, ba era francez, dacă bodega avea o mâncare europeană, ba era italian, dacă făceau pizza, ba era neamț, dacă vindea cârnați fripți, à la Turingia, cum ziceau localnicii, iar unele fete mai istețe vindeau hot dog pe străzile înguste, alegându-și în liniște ”bărbatul vieții”, pentru că cei de-ai casei erau renumiți pentru naivitatea lor copilărească. Cele mai multe erau lesbiene, în căutarea unui tată pentru un eventual copil ce trebuia dăruit părinților, oameni la locul lor, cam nerăbdători când fetele treceau de treizeci, nu aveau bărbat și ei erau sortiți să rămână fără moștenitori.
– Nu l-am găsit, zise bărbatul, deschizând ușa de la intrare, nu-i nicăieri.
– Vine, zise José Luiz, a trecut furtuna, va veni…
Cei doi erau aproape adormiți.
– Ne-a fost frică de tunete, zise unul, credeam că te omoară și rămânem pe drumuri.
Ploaia se oprise. Palmierii nu se mai roteau și stăteau cuminți în mijlocul grădinii.
– Este multă apă pe străzi, zise bărbatul, aproape până la genunchi.
– Marea, răspunse José Luiz, marea ne caută… fără griji, amigo, trece și asta.
Deschise fereastra care dădea spre străduța întunecată. Venise și lumina, vecinul cu pizzeria lucra din nou.
– Ne-ai promis pizza, ziseră copiii, o comanzi?
– Am comandat-o deja, va veni.
Ultimii turiști veniseră și ei, cam plouați și destul de chercheliți.
– V-ați liniștit?, îl întrebă pe bărbatul cu copiii.
– Când intră în hotel, vom avea o discuție puternică, zise, eu nu permit ca un copil să îmi ruineze nervii.
– Poate n-a făcut nimic, zise, lăsați-l să vă povestească singur.
Vecinul aduse cele patru pizza și bărbatul plăti. Intră cu cei doi în salonul unde se lua micul dejun și îl văzu cum le taie totul în bucățele, mai grijuliu ca o mamă.
– Sunt aici, papa, îl auzi pe cel mare strigând, m-am ascuns de ploaie într-un bar, altfel eram de multă vreme în casă.
– Fiule, zise bărbatul, m-ai omorât de griji.
– Nu trebuia, răspunse copilul, eu știu să am grijă de mine.
– Și fata?
– Papa, eu nu vreau să mă însor mâine… zise copilul râzând, fata va găsi altul, este carnaval, poate alege…
– Eu…
– O știam din São Paulo, de la școală, doamne, ce în serios iei orice bagatelă.
Bărbatul începu să râdă.
– Iartă-mă, fiule, zise, te așteaptă pizza.
Îi lăsă singuri la masă. Vorbeau și râdeau. Cei mici povesteau de tunete și trăsnete, cel mare povestea de banda de muzicanți, de fetele care se aruncaseră în mocirlă la Jabaquara, intrând pe străzi ca niște zombi, de ploaia ce-i adunaseră pe toți prin baruri, de stelele ce dansau înaintea vântului și de liniștea în întunericul ce acoperise marea și orașul.
– Aveți un copil matur, poate cam prea matur pentru anii lui, îi zise bărbatului, trebuie să aveți mai multă încredere în el.
Bărbatul schiță un surâs, apoi începu să plângă.
– Nu mai pot, zise, sunt la capătul puterilor, îmi vine să las totul și să plec, la Iguacu și de acolo mai departe, în Argentina, să mor prin Patagonia…
– Vorbiți prostii, zise, sunteți tată, aveți trei băieți formidabili.
– Sunt singur…
– Singur pentru o vreme, zise, undeva așteaptă o femeie.
– Credeți?
– Nu cred, sunt sigură.
– José Luiz are noroc, zise, o femeie ca dumneavoastră este un tezaur.
– Crezi?, se amestecă José Luiz în vorbă, noi ne despărțim… ea pleacă…
Femeia arătă cu capul spre geamantanul aruncat în colțul casei. Era al ei.
– La unsprezece și jumătate plec spre Tiete. Apoi spre Foz do Iguacu.
– Ce?
Bărbatul înlemnise.
– Ce?
– Dragostea are legile ei. Plec.
– Mai bine, zise José Luiz, înainte să-ți tragă unul un glonț în cap.
– Îmi pare rău…
– Nu trebuie, dragostea a fost numai din partea mea. Acum trebuie să-i dau drumul.
Avea biletele de autobuz. Zece ani închiși într-un geamantan. O dragoste bolnavă închisă în ea. Se uită la ceas. Trebuia să plece spre stația de autobuze. José Luiz nu o conducea. Nu o condusese nici când îi jura dragoste și credință la telefon, curios fiind la ce oră ajunge în oraș, pentru că îl putea trimite pe Antonio s-o aștepte. El nu o așteptase decât o singură dată, în São Paulo, s-o ducă la un restaurant italian unde cina cu familia primei neveste, de care nu vorbea niciodată, dar de care se simțea legat sufletește cu fiecare înghițitură în acel restaurant.
– Plec, zise, rămâneți cu bine.
– Mă suni, zise José Luiz, vreau să știu cum ai ajuns.
Tania intră pe poarta din spate.
– Te-ai cam grăbit, îi zise, eu mai sunt aici.
– Pot aștepta, zise cealaltă, am tot timpul din lume.
– Te cred, zise, ai grijă de el.
Ieși în stradă. Bărbatul spusese adevărul. Apa era până la genunchi. Valiza nu era grea. Orbecăi prin întuneric până la piață. De acolo drumul era asfaltat. Și apa mai puțină.
– Vă conduc, auzi în spatele ei, merg cu dumneavoastră până la stație.
Bărbatul îi luă valiza și o apucă de mână.
– Nu știu dacă ne vom mai vedea vreodată, zise, mi-aș dori, dar nu știu…
– Jardim Itamaraty, zise, în Iguacu. De acolo pleacă autobuzele în toată America de Sud. Dacă ne este scris să ne vedem… ne vom vedea, zise, Jardim Itamaraty.
Cerul avea din nou stele. Nu mai erau așa de aproape de pământ. Aerul era din nou de mătase. Tristețea ei o ascundea cât putea de bine. Nu știa ce iubea mai mult. Pe bărbatul care exact acum intra în camera din grădină să facă dragoste cu Tania, ori acest oraș pierdut în timp, plin de mistere, frumusețe și gunoaie umane, unde avea senzația că se născuse cândva, într-o altă viață și de unde nu pleca, cu adevărat, niciodată fără întoarcere. Urcă în autobuz. Bărbatul îi lăsă valiza în compartimentul unde se depuneau bagajele.
– Numai bine, zise, Jardim Itamaraty… cine știe…
Plecă. Era singură. Autobuzul aproape gol.
– Gata, auzi șoferul vorbind de unul singur, la drum…
Mergeau pe Avenida Silveira. Mai erau o grămadă de oameni pe stradă. Ieșiră pe șosea. La stânga muntele. La dreapta marea. Și în mijlocul acestui univers stătea ea, cea pierdută. Lacrimile îi curgeau pe obraji. Erau fierbinți. Și dureau.
– Trebuie să dorm, își spuse, va fi un drum foarte lung.
– Și la capătul lui, auzi o voce din interiorul ei, ce te faci la capătul lui?
– Poate mor, zise, plângând ca un copil fără mamă, poate mă întorc, nu știu…
Murcia, Spania
Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav
