Născut în 1983, Joshua Harmon e un om tânăr. A absolvit trei instituții de învățămînt superior și e stabilit la New York. A publicat o culegere de eseuri, o culegere de povestiri, un roman și două volume de versuri. A debutat în dramaturgie cu piesa ”Bad Jews” (”Ovrei răi”) în 2012. Acestei piese i-au urmat încă trei, una în 2015 și două în 2018. Toate aceste lucrări i-au fost jucate, cu mare succes, Off-Broadway. A fost dramaturg in Residence la mai multe teatre. A fost distins cu premii pentru a treia lui piesă, ”Admissions”, și pentru ultima, ”Skintight”. Criticii îl laudă. El însuși declară despre sine: ”Cred că sunt realmente interesat să scriu piese a căror acțiune e pusă în mișcare de caractere puternice și care atacă un anumit fel de probleme morale”.
Spectacolul de la Teatrul Cameri s-a jucat într-una din sălile mici ale teatrului vreme de trei stagiuni, iar reprezentația pe care am văzut-o eu era, probabil, ultima din serie. Un succes american de public a fost repede preluat de teatrul israelian, încredințat pentru punerea în scenă lui Omri Nitzan, unul dintre cei mai reputați regizori ai țării, care și-a alcătuit distribuția alegând patru (de fapt, cinci, un rol fiind dublu distribuit) dintre cei mai înzestrați actori din generația tânără. Scenografia spectacolului a fost realizată de Roy Vaturi (costumele și recuzita de Daphna Hendeli Itzhaki și de Einat Rotfus); Vaturi a creat un interior new-yorkez plauzibil și bine organizat, fără să rezolve însă problema integrării în topografia interiorului a acelei coloane din construcția sălii despre care am mai scris, nu demult. Dintre cei patru interpreți pe care i-am văzut numai Dan Kiesler părea să nu-și dea seama că joacă într-o comedie și de aceea rolul lui era și cel mai amuzant dintre cele patru. Spre deosebire de Kiesler, Udi Rothschild apăsa pe toate efectele comice cu enervantă insistență, și în felul ăsta denatura personajul. Cele două actrițe din distribuție (Ola Shor-Selektar și Dana Meinrath) au jucat cu totală dăruire, dar nu întotdeauna cu măsura cuvenită într-o piesă care oscilează necontenit între comedie și dramă, între glumițe și lucruri serioase.
Ei, aici se află nervul afacerii, în textul scris de Joshua Harmon. Am să citez, mai întîi, prezentarea piesei din caietul-program: ”O familie de ovrei. Trei verișori se întâlnesc într-un mic apartament new-yorkez în ziua funeraliilor bunicului. Li se alătură a shikse [termen peiorativ împrumutat din idiș pentru a denumi o fată sau femeie care nu e evreică, n.m.] americană. Oy, cât e de greu să devii parte integrantă dintr-o familie evreiască… Oy, ce greu e pentru verișori să trăiască în pace unul cu celălalt după funeraliile bunicuțului, atunci când începe o aprigă bătălie pentru mica moștenire rămasă de pe urma lui…
Piesa pune pe gânduri, ea dezbate chestiuni fundamentale: cine e evreu? Și ce semnificație are Israelul pentru evreii din Diaspora?”
O dată lămurit ce a interesat teatrul în piesa lui Harmon, îngăduit fie-mi să remarc că teatrul a supralicitat un pic profunzimile piesei: ”dramedia” ”Ovrei răi” nu ”dezbate” întrebarea cine e evreu. Asta e o întrebare spinoasă cu nenumărate implicații religioase și juridice care depășesc posibilitățile unei piese de teatru, chiar și pe ale unei drame de idei – ceea ce ”Ovrei răi” precis nu e – de a dezbate probleme. Nici semnificația relațiilor evreilor din Diaspora cu statul Israel nu reprezintă obiectul piesei lui Harmon; ea înfățișează doi evrei asimiliști și asimilați, dintre care unul și-a schimbat și numele și se declară ateu, și îi pune față în față cu verișoara care vrea să se stabilească în Israel și să studieze acolo ca să devină femeie-rabin; verișoara Daphna își declară această dorință fierbinte, dar nu putem fi siguri că ea și-o va și îndeplini – dorința e, fără îndoială, nobilă, și reprezintă o poză avantajoasă… Dramaturgul semnalează existența unui conflict între mentalități diferite, cercetează psihologiile celor implicați în acest conflict, dar nu dezbate esența acestui conflict, fiindcă nici nu putea să facă asta.
Mai trebuie lămurită, înainte de a examina ideile despre evrei și evreitate ale dramaturgului, despre ce ”mică moștenire” e vorba în piesă. Acolo e vorba, de fapt, de un medalion de aur alcătuit din literele het și iud, ceea ce înseamnă în ebraică ”trăiește” și semnifică viața. Medalionul în chestiune a fost al bunicului, supraviețuitor al Holocaustului, și a pecetluit cândva dragostea bunicului pentru soția lui, iar mai târziu l-a ajutat să supraviețuiască lagărului de exterminare. Toate astea îi adaugă medalionului valoare sentimentală – și simbolică. Medalionul este dorit cu ardoare de verișoara Daphna, care, până una alta, acceptă să fie numită Diana, și de vărul Shlomo, care a devenit vărul Liam și care vrea să-l dăruiască prietenei sale Melody, creștina, ca o chezășie a hotărârii lui de a se însura cu ea.
Cine sînt eroii piesei, și de ce justifică ei titlul acesteia – ”Ovrei răi”?
Daphna-Diana e o viperă. E inteligentă brici, excesiv de locvace, dispusă să arunce în dreapta și în stânga observații veninoase 2 pe răposata bunică-sa o numește klafte, un termen provenit din idiș și care se poate traduce, eufemistic, prin ”cățea”. E o intelectuală. Are convingeri naționaliste, nu lipsite de temei, dar pe care le afișează cu exagerare demagogică. Lăcrimează, nu e sigur că întru totul sincer, de câte ori îl pomenește pe Bunicuțu’, și nu se jenează să evoce Holocaustul, manipulativ, de câte ori asta îi servește interesele. Ambiția de a obține mult râvnitul medalion o face să-l smulgă în cele din urmă de la gâtul lui Melody, cu riscul de a o răni și de a rupe lănțugul medalionului – bijuteria e obținută la capătul unei veritabile încăierări (care, notez în treacăt, e strălucit pusă în scenă de Ghennady Babitsky). După încăierare, Melody și Liam părăsesc definitiv apartamentul și, foarte probabil, la fel de definitiv și familia, iar Daphna va spune cu un soi de uimită seninătate că, la urma urmei, nici nu mai dorește medalionul foarte tare. Față de Liam a nutrit dintotdeauna o ostilitate pusă pe gâlceavă, nu cu totul neîntemeiată, iar pe Melody se preface a o accepta politicos, dar, în fond, o detestă, o ponegrește, o jignește și o umilește de câte ori are prilejul.
Vărul Jonah e foarte dornic să nu fie implicat în conflictul dintre fratele lui mai mare și Daphna, să nu trebuiască să ia partea nimănui, deși atât Daphna, cât și Liam îi solicită sprijinul. Atitudinea asta vine dintr-un amestec de corectitudine, chipurile imparțială, cu lașitate. Într-un târziu va ieși la iveală că în adâncul sufletului nutrește neclintite simțăminte și atașamente iudaice, pe care le ascunde, ca și cum i-ar fi rușine de ele.
Liam, răsfățatul familiei, și el un intelectual, e agresiv în toate pretențiile lui, isteric în ieșirile lui față de Daphna și față de propriul frate, e plin de dispreț față de mândria evreiască și față de religiozitatea verișoarei, pe care nu ostenește s-o provoace în fel și chip (jocul actorului, atât de simpatic în ”Cum vă place”, atât de exterior și de cabotin în piesa lui Hamon, agravează laturile nesuferite ale personajului). Ceea ce îl legitimează, într-o măsură oarecare, pe Liam este faptul că pe Melody el o iubește cu adevărat și că vrea într-adevăr să se însoare cu ea și s-o facă fericită (ceea ce, iarăși, actorul nu scoate suficient în relief).
Prin urmare, cei trei evrei din piesă sunt, cum bine îi definește autorul, poate cu o intenție autocritică, ”ovrei răi”. Sunt ieftin sentimentali, apucători, impertinenți sau poltroni, demagogi, manipulativi. Toate astea sunt trăsături de care îi învinuiesc pe evrei, stereotipic, antisemiții de toate calibrele. Acuze dintre acestea se regăsesc în manifestări cotidiene ale tensiunilor existente în societatea israeliană între populația laică și cea habotnică.
Și cine e cumsecade între ovreii răi? Șiksa Melody. Aleasa inimii lui Liam nu e decât o gâsculiță, n-are minte, n-are nici un talent, nici bun gust n-are, dar are bun simț, cât n-are nici unul din familia de ovrei, e candidă și e omenoasă. E singura care afirmă tranșant că naționalitatea nu are deloc importanță, nu trebuie să aibă, importanță are ca omul să fie om de omenie – un punct de vedere cu care e greu să nu fii de acord. Și pe această Melody familia evreiască o respinge și o determină, deși fata îl iubește la nebunie pe Liam al ei, și deși o iubește și el, să nu se vrea integrată familiei lui. Melody e prezentată de dramaturg ca o victimă a egoismului și a sentimentelor naționale de paradă ale ”ovreilor răi”.
Așa stând lucrurile, nu pot decât să semnalez că publicul s-a delectat regește cu spectacolul și să mă bucur că a trecut ușor peste toate echivocurile din text, interpretându-l cu generozitate ca pe o pledoarie pe care dramaturgul o face în apărarea iudaismului autentic slujindu-se de o demonstrație per a contrario.
Arhiva rubricii Cronica de teatru
Vezi și arhiva rubricii Cronica muzicală
