”La cofetărie” de Radu Comșa

905
Radu Comșa proză scurtă leviathan.ro

logo rubrica foto-grafii la persoana intai leviathan.roSituaţiune

Am nevoie să cumpăr un tort. Prêt-à-porter, bien sûr! Să iau, dară! Ştiu o cofetărie prin apropiere. Mă grăbesc, să îi dăm bice!

Expoziţiune

Am ajuns la uşa micuţei cofetării ce dădea spre strada aglomerată. În sus, spre fostul Pod al Mogoșoaiei şirurile paralele de automobile desenau haite de ochi roşii alungiţi şi fosforescenţi. Văd că pe trotuar vine o femeie ce priveşte insistent uşa pe clanţa căreia pusesem mâna. Aştept preţ de-o litră să ajungă doamna, deschid ușa şi fac un gest de trecere către femeia care respiră precipitat. Nu schiţează niciun gest, nicio privire, trece brusc şi concentrat înăuntru. Intru şi eu. Și trag uşa după mine, precum un ilustru înaintaş.

Acţiune

La intrare mă uit rapid la turnul de sticlă unde se învârt, ca proastele, niște torturi. Auziţi aici: ”Joffre”, ”Trio Mousse”, ”Monte Bianco”, ”Trois Chocolat”, ”Orchidée Noire”… Aoleu! Apoi, pe undeva în josul turnului văd o etichetă mai omenească şi o citesc ca un înecat ce-a scos capul deasupra apei: ”Caramel!” Bravo! Al meu să fie! Şi dau să-l cer la tovarăşa lucrător comercial îmbrăcată într-un ’alat alb-ivoire cu revere bleu-ciel. Hai, ziceţi voi că nu mă pricep la culori?! Da’ pas de mai fă ceva. Tanti cu revere vorbea acum cu madame de-o aşteptasem să intre. Madame e o femeie împlinită, niciun an sub cinzeci, cu o faţă plăcută şi bine îngrijită şi un păr blond şi bogat, aranjat savant de ziceai că tocmai l-a strâns în grabă, dar eu eram sigur că fusese aranjat la un salon cu ștaif, căci o prindea teribil. Sau cine ştie, starea de bine şi atenţia cu care fusese înconjurată – se vedea asta! – o făcuseră să aibă reflexe estetice superioare. Avea ochi de cafea, sprâncene subţiri şi frumos arcuite şi buze ce sugerau ceva pasiuni. Ha? De unde să ştiu eu de care pasiuni?!?  Era îmbrăcată elegant în negru şi avea o haină de toamnă ”couleur moutarde”. Vam zis că mă pricep! Şi mai avea, măi tată, agăţată la îndoitura cotului stâng, o prea încăpătoare şi probabil o tare scumpă, poşetă. Adică, ce zic eu? Avea o ditamai tașca de vânător de vânat mare, imprimată cu un model Kandinsky, jur pe viaţa mea! Şi nu era ”Compoziţie VIII”, aşa cum poate v-aţi aşteptat, nu! Ci, pe obiect se lăfăia taman ”Linie Transversală” sau sora geamănă a acelei linii. Acu’ ce să zic, oţi fi ştiind voi ceva, că amândouă picturile sunt din 1923.

Îmi zic: ”Ai nimerit-o bine! Aştepţi, ții uşa, ha? Parcă te grăbeai, prostule!”. Mă gândesc dacă n-o fi cazul să mă duc la turcii de la coloane să iau dracu’ ceva la bucată. Dar cât poate dura să ia nişte prăjituri, Madame? Așa ca stau într-o parte şi aştept. Şi numa’ ce o aud pe blondă continuând în contralto: ”Dar mă ştiţi, da? Am venit din nou, să comand nişte prăjituri. Cum de care?! Staţi să mă uit, că nu îmi mai amintesc de care am luat… poate vă amintiţi dumneavoastră? Nu? Staţi să mă uit…” Şi trece prin faţa celor două vitrine cu prăjituri, cu aerul unui general-maior proaspăt avansat care îşi trece în revistă brigada ce i-a fost încredinţată. Se opreşte şi îşi bate dinţii cu unghia degetului mic – ştiu, e greu cu degetul mic, cu arătătorul mai merge, pot şi eu. Zice: ”Astea ce sunt? A… savarine, mă gândeam eu că seamănă… Dar mai mici nu aveţi? Oricum nu contează, că eu vreau ceva mai ferm…” Şi mai face un pas: ”Dar astea? Forêt-noire… da, da, da… nu! Să mă mai uit… dar aici? De fapt, nu, cred că e diplomat, cel puţin aşa arată, e diplomat, nu? Cu fructe? Diplomat cu fructe, ce interesant! Dar, nu… Vreau neapărat să comand, am venit special, pe jos ca să fiu sigură… Da… Îmi trebuie să le ofer ca pe bomboane. Sigur, puteam să iau bomboane, dar cred că e mai bine să ofer câte o prăjiturică. Oamenilor le plac mai mult decât bomboanele, nu? Da, aşa cred şi eu! Sunt mai bune şi de aici am mai comandat, cred că vă amintiţi, acum chiar am venit pe jos, să nu cumva să… Aşa. Dar astea? Éclair? Da, mi-am dat seama, mini-éclair, de fapt. Sunt cu mai multe glazuri sau…? Doar cu ciocolată… În sfârşit, merge. Ce cremă au? De vanilie? Merge… dar cu altceva nu aveţi, nu? Merge şi vanilie şi e mai bine aşa, e pentru toată lumea la fel. Să iau éclair-e atunci. Câte încap pe un carton din acesta? Zece? E bine, dar când mi le daţi, cartonul va fi tot aşa, auriu? Bine. Vreau şi eu cinci”. În tot acest timp a pronunţat forêt-noire şi éclair ca în franceză, graseiat şi cu e-ul acela special ieşit de la rădăcina limbii. Eu fierb un pic. Madame reia: ”Aţi notat? Cinci, da? Să nu ne-ncurcăm… Staţi, că mai vreau ceva”. Eu simt un fior rece pe ceafă. ”Astea ce sunt? Gateau aux noix? Arată bine. Ce e deasupra? O jumătate de miez de nucă tras în caramel? Da? Sunt bune? Da? Vreau şi din astea. Trei. Notaţi. Fără avans, sper că ştiţi că am mai comandat şi că a fost în regulă. Vin să le iau. Să vă dau un număr de telefon, da, notaţi… Nu, e mai bine să vă dau numarul. Dar nu îl aveți de data trecută? Nu? Acum vreo cinci luni… Ei, nu-i nimic, vi-l mai dau o dată, asta e!”. Şi scociorăşte temeinic în sacul de marină ce îi slujeşte de poşeta. Nu găseşte. Insistă. După două minute scoate din măruntaiele lui Kandinsky un etui de plastic transparent cu fermoar, cel mai mare pe care l-am văzut vreodată, poţi pune liniştit acolo o pernă măricică. E plin cu pixuri şi chestii colorate. Cotrobăie şi acolo preţ de o juma’ de minut şi scoate victorioasă o carte de vizită colorată cu roşu şi muştar. Avea câte cărți de vizită asortate la fiecare haină?!? N-o să știm niciodată. ”Ţineţi-o pe asta, că aşa e mai bine. E colorată, o găsiţi repede. Nu sunteţi dumneavoastră când vin să iau prăjiturile? Dar cine, colega dumneavoastră? Cum o cheamă? Iulia? Şi pe dvs.? Luminița. Ok. Notaţi-mi şi mie numele. Da, și al dumneavoastră și al colegei. Aveţi o carte de vizită? Nu? Vă dau nota de comandă pe care mi-aţi trecut prăjiturile și scrieți acolo. Treceţi şi un telefon să vă pot găsi. Da ştiu, mâine le iau, dar pentru orice eventualitate. E telefonul dvs.? Nu. Al colegei? A, e de aici şi răspunde cine e prezent. În fine… Sper să fie bine, special am venit pe jos să comand prăjiturile astea. Sper că vă daţi seama că nu va fi nicio problemă, chiar dacă nu v-am dat avans. Bine, mulţumesc.”

În mine răsună un imn de slavă: ”Gata! Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, oricine ai fi Tu!” Îşi bagă faţa de pernă înapoi în poşetă. ”Aşa… Acum…” Eu dau să deschid gura, dar Madame: ”Şi ca să nu zic că am venit degeaba, să iau ceva şi pentru acasă… Aşa. Din astea cu nuci, daţi-mi trei. Şi din astea de aici cu galben… sunt cu lămâie? Atunci, nu. Nu, staţi că mai vreau. Dar acestea? Mousse au chocolat, sunt mini, da? Trei. Şi trei şi din acestea cu alb, cele mici de aici. Bun. Mai văzusem aici ceva… Cornuleţele sunt cu nucă? Îmi puteţi da să gust? Nu vreau să fiu dificilă, dar mi-am luat ţeapă. Am luat cornuleţe de la Sheraton şi nu am găsit nucă în ele. Nu pot să zic că erau rele, dar oricum… Cele de la dumneavoastră se vede că au, dar vreau să fiu sigură. A, sunt bune, merg. Cât e kilogramul? Da… vreau şi eu două sute de grame.” Îşi suflă un zuluf căzut pe coada ochiului stâng. ”Cât costă toate, fără cele de mâine? Da, pot plăti cu cardul? Ok, dar mai bine vă dau cash. Cât ați zis?… şi patru şi şaizeci? Staţi, că am şi nişte mărunt”. Îşi ia pachetul învelit în hârtie cu logo-ul cofetăriei. Trece aferată cu miros de Givenchy şi iese. Eu sunt sumbru ca un gard de cimitir bătut de ploi.

Terminațiune (n-am găsit altă rimă)

Un pic mai târziu mă îndepărtez de cofetărie strângând la piept o cutie de carton în care se afla ceva ce aş fi putut cumpăra cu aproape jumătate de ceas în urmă. Seara cade rectiliniu şi lăptos-albastru peste străzi şi trotuare, iar luminile orașului au halourile lui Van Gogh. Sau sufăr şi eu de aceeaşi boală ca el. Da, ştiu – am cam exagerat cu pictorii azi. La zece metri de mine, pe trotuarul îngust, un bărbat îmbrăcat într-un soi de salopetă sprijină zidul. Fumează. Când ajung la un pas de el se apleacă brusc prin faţa mea, blocându-mă. Bagă o cheie în portiera camionetei hărtănite, parcată de-a lungul străzii şi o încuie. Apoi revine la poziţia iniţială aproape lovindu-se de mine și reia sprijinirea zidului. Salopeta e o splendoare plastică: gri, cu roșu la guler și clapele buzunarelor si benzi fosforescente la manșete. Pe spatele salopetei scrie marecu verde, încadrat în dreptunghi portocaliu, cuvântul ”INDIGO”. Creatorul salopetei e ori geniu ironic, ori un cretin discromat. Trec de el şi după câţiva paşi mă uit înapoi. Văd că are aceeaşi atitudine de aşteptare relaxată. Ușa hârbului trebuia încuiată fix atunci, nene!

Îmi zic în sinea mea: ”Mai bine mă duc acasă”. Şi imediat aud din fundul puţului: ”Mai bine te duci în pădure”.

Vezi arhiva rubricii Foto-Grafii la persoana întâi de Radu Comșa

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.