”La marginea vieții” de Letiția Vladislav

75

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roVara trecuse. În calendar. Afară era o căldură infernală, cicadele cântau prin toate colțurile, uneori așa de tare că le auzea de la etajul patru de parcă erau toate ascunse printre florile de pe balcon. Și asta exact în zilele când o apucau migrenele, durerea de spate și somnolența asta aproape inexplicabilă. Dormea ca pe pragul morții imediat ce lua picăturile pentru glaucom și tabletele împotriva depresiei. Toată lumea îi spunea că este anormal să dormi așa, ca înaintea unei operații, să nu mai auzi nimic, intri într-un fel de comă și nu te poate trezi nici telefonul de pe noptieră, iar dacă se întâmplă, Doamne ferește!, devii zombi pentru tot restul zilei. Iar azi, 12 noiembrie, de ziua ei, este chiar una cum nu se poate mai potrivită pentru o festivitate funerară, între niște fursecuri cumpărate, o sticlă de vin spumos, în cazul că se îndură cineva să-i treacă pragul, picăturile pentru glaucom, ce-i cădeau pe lângă ochi, fiindu-i frică să nu se rănească cu pipeta și blestemata asta de depresie. De fapt, ar fi trebuit să-i mulțumească lui Dumnezeu pentru ea, pentru că numai așa a putut căpăta un document că este handicapată și pe lângă el niște bani ce-i făceau pensia mai atractivă. Trebuia să viziteze psihiatra o dată pe săptămână și s-o convingă de fiecare dată că evenimentele petrecute acum 76 de ani, când nemții ocupaseră orașul lor, o mai afectau, dormea prost, avea coșmaruri, auzea voci necunoscute și se temea până și de propria-i umbră. Doctorița o asculta, nota de fiecare dată ceva în caietul ei, mai punea și niște întrebări tâmpite, ”nu, ea nu fusese nici chinuită, nici violată de soldați”, dar ea le văzuse cizmele și are în cap pașii lor peste pietrele străzii, ”nu, în lagăr n-a fost nimeni dintre ei, plecaseră la București, acolo era lumea mai tolerantă, numai că frica, nenorocita asta de frică se ascunsese în ea și nu mai putuse ieși afară…”. Doctorița iar nota ceva, privind-o întrebător, de parcă nu-i prea venea să creadă cum poți da vina pe cizmele nemților după 76 de ani și câteva războaie petrecute pe-aici, după emigrare. Mereu o îndopa cu niște pastile care, ce-i drept, o îndepărtau de anii trecuți, putea ieși pe stradă, conversa în fața blocului cu vecinii, dar care se băteau cap în cap, credea ea, cu acele picături care n-o lăsau să orbească înainte să se opereze la ochi. Se plânsese oculistului că ea stă numai în pat și doarme fără pauză, de la medicamente la medicamente, adică de la șapte dimineața până la șapte seara, când urma să ia altele, care o storceau și ele de puteri. Începuse să-i fie greu și lehamite să coboare scările până la parter, fără motive serioase. Anii își spuneau cuvântul. Faze depresive avusese și în București, dar nu din motive istorice, acolo era el, Doru, iubitul ei de peste zece ani, bine însurat, bine ținut sub picior, bărbatul care nu putea divorța pentru că avea o fată handicapată, o nevastă care nu lucra, o mamă care avusese niște case și le vânduse pe rând, pentru că doctorii buni costau, medicamentele aduse din Franța nu erau nici ele ieftine, iar salariul lui de inginer nu prea ajungea nici pentru iubită, nici pentru nevastă. Nici azi nu este sigură de dragostea lui, pentru că ea nu prea avea încredere în nimeni și-n nimic, drăguțul de el fiind fenomenal în pat, dar fără bani, iar ea era adepta monedelor, fie ele și în lei, banu-i ban și cinstește locul, își zicea de fiecare dată când punea câteva sute deoparte, nu la bancă, nu, ci în sertarul magic, ascuns sub fosta masă din biroul tatălui ei. Acolo nu se mai așezase nimeni, după ce el își găsise o iubită mai tinerică, divorțase onorabil de mama ei și plecase la Paris cu tot ce avea mai bun, bijuteriile, banii și copilul de doi ani. Ele căpătaseră vila imensă, cu mobilă elegantă, tot porțelanul nobil, pe care mama lui îl cumpărase de pe Strada Comerțului, mașina, bătrână ce-i drept, dar funcțională, o pensie alimentară pentru mama ei, deja bolnavă și certitudinea că nu se vor mai vedea niciodată în viața asta pământească. Și așa a și fost. Ea terminase facultatea și începuse să muncească în schimburi într-o fabrică. Visase ceva mai bun, o slujbă în cercetare, dar fără pile nu ajungeai la așa ceva, chiar dacă maică-sa uzase tot ce se putuse uza, foste cliente ce cumpăraseră înaintea războiului în magazinele lor, dar nimeni nu i-a putut deschide porțile spre lumea mai bună. Se iubea cu Doru, ce începuse chiar să doarmă la ea, cu toate protestele mamei. Era nebună după nopțile cu el, nimic nu putea avea mai multă trecere în viața cotidiană ca acest slăbănog ce o întorcea pe dos, chiar dacă prietenele ei râdeau, pentru că Doru nu era Errol Flynn, nici Johnny Weissmüller, râdea uneori ca prostu-n târg, din te miri ce, n-o suporta pe Herta, pentru că era prea deșteaptă pentru viața lui măruntă, ori pentru că-i citise slăbiciunea ascunsă și-i spusese ei că acest ”bărbățel este numai atunci tare pe poziție când tu stai goală în fața lui, în rest… îl ciugulesc rațele în Cișmigiu…” Ea râdea, însă Doru era al ei, jucăria ei dragă, bărbatul care n-o părăsise vreme de zece ani și care se culcase, accidental, cum jurase, cu nevastă-sa, așteptând ca un nebun nașterea primului copil, din păcate această făptură handicapată psihic care nu-i va putea spune niciodată tată, nu va merge cu el prin parcuri, nu va dansa cu el la propria-i nuntă și nici nu-l va plânge când va sta într-un sicriu cu patru lumânări. După emigrarea, destul de precipitată, nu că ar fi avut cine știe ce probleme, erau doar ea și mama ei bătrână, nu făceau nici politică, nici scandaluri, nici măcar bancuri nu spunea, tot de frică să nu fie pârâtă de cineva la cei de sus și să-și piardă slujba, pur și simplu se luaseră după promisiunile fratelui mai mic, plecat cu zece ani înainte și fără să calculeze riscurile și beneficiile, ea, cea moartă după avere și societate, își împachetă mama, mobila și cărțile, părăsind țara în fugă. Fratele o ducea bine, avea slujbă, bani, casă, de ce nu și ea, se întrebase, deșteaptă era, harnică era, mama avea pensioara ei din țară, emigrarea era salvarea de la cozi, de la două programe de televiziune, apa rece în baie și frigul din casă în timpul iernii, plus acel vierme ascuns în ea, care o făcea să se simtă curajoasă, stomacul avea din nou fluturi fără să fie îndrăgostită, mintea o lua razna de prea multe gânduri și planuri, ce mai!, trăia din nou sub tensiune. Doru și Herta au rămas. Herta nu avea chef s-o ia de la capăt, ea era mulțumită până și cu coada la hârtie igienică, își făcea cu conștiinciozitate slujba la o editură, era apreciată, avea un iubit discret, cu care se vedea foarte rar, pentru că nu dorea să adâncească relația. Doru nu divorțase din cauza fetiței, deci trebuia să rămână acolo, erau doi însingurați, ea și Doru, el cu miile de întrebări, ”cum ai putut pleca fără mine, m-aș fi rupt de Diana, crede-mă…”, ea cu mustrările de conștiință, dar și cu speranța în zile mai bune, poate un nou bărbat, amant ori prieten, cine știe, mereu îți apare ceva în cale. Mama a murit, Doru a băut ca un disperat tot ce-i cădea sub nas, murind și el de ciroză, bărbatul visat a rămas un vis, până și fratele s-a îndepărtat, aducându-i aminte că era făcut cu o altă femeie, înaintea căsătoriei tatălui cu mama ei. Era singură. Cu  somnul ei.

Azi dimineață n-a luat pastilele. Era din cale-afară de cald, s-a trezit devreme și a pornit spre piață. Fructele se terminaseră. Apoi la o cofetărie. Fursecuri, patru bucățele de tortă, cafea arabica, măcinată pentru mașină și frișcă. Tot într-o grabă s-a întors acasă, urcând cu greutate treptele, nu aveau lift, blocul fiind vechi, a îndesat cele cumpărate în frigider, apoi și-a luat picăturile și antidepresivul, în vreme ce televizorul o încânta cu un balet rusesc de prima clasă. Trase jaluzelele, umbra juca pe la colțuri făcând desene ciudate, pentru că fereastra era ceva mai largă și colțurile rămâneau neacoperite, dar asta n-o mai incomoda. Ochii o incomodau. Vedea din ce în ce mai prost. Balerina, slavă Domnului!, era în alb, făcea piruetele, ea deslușea dungi, apoi corpul femeii, din nou dungi, o apuca disperarea și, cu ochii închiși, își imagina dansul rusoaicei pe muzica atât de cunoscută.

– Nu mai văd, i se plânsese noului doctor, trebuie să facem ceva…

– Mda…

A fost tot răspunsul. Picăturile. Și o promisiune în care nu mai credea. Trebuia să aștepte o programare la spital pentru că numai acolo se putea hotărî ce va face cu glaucomul ei avansat. Se întinse în pat. Somnul pusese stăpânire pe ea. Se gândi, așa, din senin, că poate este adevărat că o dată în viață trebuie să plătești pentru cele făcute, ea îl părăsise pe Doru, din cauza ei făcuse ciroza, spânzurându-se în grădină, spre amuzamentul fetei, care-și vedea tatăl balansându-se ca cearceafurile agățate sub același copac, chiar lângă ele. Mama lui îi scrisese o scrisoare lungă, plină de reproșuri, ea, numai ea era vinovată de nenorocirea familiei. Poate avea dreptate bătrâna. Chipul lui îi apăru în fața ochilor, chiar rănit sufletește o sunase întotdeauna de ziua ei, două, trei vorbe, nu reproșuri, vorbe calde, de mulțumire, pentru că-i trimisese bani de medicamente și ciocolată pentru fetiță. Acum arăta ca o bucată din soarele acestei toamne ce semăna a vară intrată în iarnă, era blajin și-i surâdea de la colțul ferestrei.

– Ai venit, îi zise, ce mult mă bucură apariția ta… tot nu vine nimeni să-mi spună la mulți ani…

– Ca întotdeauna, dragostea mea, i se păru că aude, eu nu te părăsesc, Ștefania.

– Iartă-mă, zise, sunt singură și nu mai am nici putere să plâng.

– Sunt lângă tine, i se păru că aude din nou.

– Nu mai văd, Dorule, numai linii pot vedea, alb-negru, pe stradă mai merge, dar la televizor nu mai văd nimic ca lumea de doi ani, mă chinuiesc groaznic…

Liniile sclipitoare se întunecaseră, el nu mai era la colțul ferestrei. Închise ochii. Și nu mai auzi nimic. Nici cicadele, nici muzica dată la toți decibelii posibili de către băiatul instalatorului de la trei, nici soneria de la intrare. Era epuizată și dormea. Adânc. Parcă făcuse un pact cu moartea. Cândva auzi telefonul și bătăi puternice în ușă.

– Alarmă aeriană, striga o voce de bărbat, coborâți imediat în beci!

Nu răspunse. Nici la telefon nu reacționă. Auzi o rachetă făcând un zgomot asurzitor, de parcă explodase chiar la intrarea în bloc, sirenele care urlau a groază, țipetele celor care fugeau spre beciul întunecat și răcoros, altă rachetă, apoi liniște. Se întunecase. Era limpede la cap. Venise vremea să ia celelalte pastiluțe. Telefonul sună din nou.

– Doamnă dragă, auzi vocea fetei care-i cumpăra medicamentele, o studentă venită de prin Ardeal, aici este infernul și dumneavoastră stați în casă. Trebuie să veniți în beci. Suntem bombardați de câteva ceasuri…

– Nu vin, răspunse, nu am putere să cobor… să vină ce trebuie să vină, zise, poate plec mai repede…

– La mulți ani! zise fata, cel puțin deschideți-mi poarta, mama a făcut un colac cu nuci pentru dumneavoastră. Îl vom mânca împreună.

Sirenele începură din nou.

– Trebuie să mă ascund, zise fata, vin după ce se liniștește totul, zise, sper să fie bine…

Se lungi din nou pe pat. Era bine. Ridică jaluzelele. Stelele erau sus. Luna trona peste ei. Cerul nu ardea, iar sirenele tăceau.

– Ce nebunie, zise, să ai parte de atâtea artificii de ziua ta. Nu-i ușor să ajungi la optzeci și cinci. La mulți ani, Ștefania dragă, își zise, mâine va fi din nou pace, cicadele vor cânta, soarele va arde și eu voi dormi ca o prințesă așezată pe un pat plin de flori.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.