”Lumea cozilor” de Letiția Vladislav

880
Letiția Vladislav rubrica leviathan.ro diaspora

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roDe când am plecat din țară nu am mai văzut un singur program românesc la televizor. La început nu se putea, iar de când cu DiGi și alte minuni tehnice, se poate, dar nu vreau. Cu riscul să fiu socotită o romantică stupidă, cred că în adâncul meu mai protejez o lume care a încetat să existe după ce am trecut granița spre Ungaria. Stăteam în tren, citeam că exact peste niște bălării era frontiera și, cum vagonul nostru trecuse de ele, mă aflam dincolo de  ceea ce fusese al meu. Pământul numit Patrie. Era lumea cozilor, telefoanelor ascultate, scrisorilor citite înainte să ajungă la tine, o lume unde, dacă erai pe lista neagră (și eu eram, pentru că aveam actele de emigrare depuse și trebuia să fac față, o dată pe săptămână, unor întrebări idioate la Miliția din Piața Rahovei), nu puteai spune nimănui nimic, pentru că denunțurile erau în floare și pereții aveau urechi. Un bun prieten, medic dentist la Spitalul Militar, mă invita la WC, dacă avea ceva important să-mi spună, ori aștepta să afle cum merge cu emigrarea. La WC, zicea el, este sigur. Trăgea apa și vorbeam. Încrederea era mărunțită, lumea devenise rea, credeam eu, dar poate că fusese întotdeauna rea și eu, în naivitatea mea dădeam vina pe ștresul statului la cozi. Eram singură acasă, cu doi copii de grădiniță. Soțul nu fusese, încă, dat afară din slujbă și, ca geolog, era mai mult prin Anina ori Ponor, decât în birou. Acolo era toamna și iarna. Uneori venea milițianul din cartier, un om extrem de simplu, trecut de cincizeci, și mă întreba dacă nu mă răzgândesc. Germania este departe, aici am un apartament frumos, o slujbă, magazinele sunt în fața blocului, copiii au văzut găini adevărate, gâște și rațe pe câmpul dintre noi și cimitirul evreiesc, uneori apărea un cal, ba și câteva oi mestecau iarba frumoasă. Avea dreptate. Pentru copii era un mic paradis. Numai că problemele noastre nu aveau nimic nici cu paradisul, nici cu oamenii lui. Eram minoritate. Și ne săturaserăm de probleme. Plecarea era definitivă. Pentru cei mici. Noi, nu, nu ne era clar cât vom avea de tras, dar speram că, tineri fiind, vorbind limba, având o universitate, vom reuși să ne găsim loc în lumea mare. Își sorbea cafeaua în liniște, vorbea de familia lui, de bolile nevestei și de lipsa apei calde. Asta după ce-i serveam a doua ceșcuță și niște dulciuri cumpărate la negru, de la poloneza de la etajul trei. Contrabanda era la modă, doamna putea merge cu autobuzul în Ucraina și venea înapoi plină de minunății. De la ceasuri până la pișcoturi, cântare de buzunar, perdele și rochii, unele cu tare puțin gust, dar vecinele erau ca lăcustele, cumpărau totul, gustul vine mâncând, ziceau, important era că acea rochie avea o etichetă străină. Se purta cu ardoare străinătatea. Milițianul știa de unde vin pișcoturile, după fiecare excursie căpăta un pachet numai al lui, zicea, copiii și nevasta erau leșinați după Made în Kiew. Mă uitam la el cum înfulecă pișcoturile și mă gândeam că pe mine nu mă lăsaseră nici până la Praga, deși Suzana și Mario Sanchez, prieteni și colegi de facultate, bineînțeles străini, ea slovacă, el bolivian, declaraseră la un avocat că-mi plătesc absolut toate cheltuielile pentru două săptămâni în Orașul de Aur. Orașul a rămas de aur. Până azi. Iar eu am primit o scrisoare, în care eram informată că mi se refuză orice ieșire din țară. Mai făcusem două încercări, câțiva ani mai înainte, aveam experiență. Împreună cu tata. Se dăduse un anunț într-un ziar, poate era ”Scînteia” ori ”România Liberă”, nu știu, au trecut prea mulți ani, anunț ce informa lumea că în Cuba este mare nevoie de ajutor la ”Zafra celor zece milioane”. Wow, ne-am zis, mergem în Cuba. Lucrăm zdravăn, dar vedem ceva fain. Nici pentru Zafra nu eram destul de buni. Respinși. Gata trestie de zahăr, șerpi de apă, muzică nebună, oameni negri și romul, pe care tata îl iubea așa de tare. Și vinarsu-i bun, zicea, cu o mare doză de amărăciune, căutând alte șanse de aventură pe la serviciul de pașapoarte. Eram în ultimul an de liceu. În Vietnam se lupta, copiii rămâneau pe străzi, flămânzi și orfani. Adoptăm unul, hotărî tata, cerem pașaport pentru Vietnam, ne luăm copilul și, cu toată sărăcia noastră, va trăi mai bine decât printre bombe. ”Deva” a spus și de data asta NU. Mai mult, l-au rugat pe tata să înceteze cu geografia. Pașaport nu capătă. Nici maimuța aia obraznică, i-au spus, referindu-se la mine. Eram o non grata. De parcă aș fi fost nepoata regelui Mihai și trebuia să stau acolo și să simt cum este când ai obloane în fața ochilor. Asta numai pentru că trimisesem o scrisoare lui Ceaușescu, reclamând tot ce îi făcea tatălui viața amară, nedreptățile și pușcăria nejustificată. Au descoperit repede cine era expeditoarea și au venit la liceu s-o cunoască personal. Mică, slabă, sărac îmbrăcată, o umbră de copil. Însă deșteaptă. Capul îi funcționa bine de tot. Alteori veneau niște securiști ciudați, după unu noaptea. Sunau, ca scoși din minți, trezindu-mi copiii și vecinii, intrau, doreau o cafea cu spumă, o beau fără un cuvânt și plecau tot fără un cuvânt. Teror psihic. Eram tânără și fără frică. Viața grea mă întărise. Știam că eu sunt cea mai tare. Eu aveam un plan, o țintă. Ei aveau o slujbă. Și puține perspective. Nu i-am urât niciodată. Dar nici nu-mi plăceau. Pentru că nu puteam citi în ei. Se repetau, se dădeau de super-genii, erau aroganți și aveau ceva agresiv în ochii lor. Mă amenințau cu pușcăria, numai pentru că, o dată pe săptămână, venea la noi în casă o grupă de sociologi americani, cu care eram prietenă, se bea toată votca Ferentariului într-o noapte, făceam praf un sistem (al nostru), plănuiam un altul (al lor), citeam poezii și, după ce casa se umplea cu alții, de pe la niște ambasade, tot străini, bineînțeles, pregăteam mâncare „la cazan” și-i mulțumeam cerului că m-a binecuvântat cu așa oameni în viața mea.

La pușcărie n-am fost. Poate aș fi ajuns, ca George Garabedian, armeanul ce se lupta să plece în America. Am primit aprobarea emigrării. Cred că devenisem incomodă. Cu zecile de străini ce intrau și ieșeau din casa mea. Așa că mi-am luat copiii de la grădinița germană și ne-am dus veseli pe Nicolae Iorga la Serviciul de Pașapoarte. Un grăsan, așezat la un birou de pe vremea aristocrației, mi-a întins documentul atât de dorit. M-am gândit că pentru această bucățică de hârtie ștampilată proaspăt, m-am lăsat umilită atâta vreme de către Miliție și Securitate. Îmi tremuraseră mâinile de emoție când am luat documentul din mâinile lui. Afară, după ce am închis ușa masivă de lemn în spatele meu și i-am luat pe copii de mână, am simțit o lovitură între spate și ceafă, am lăsat libere mâinile copiilor și m-am rostogolit pe toate treptele ce duceau în beci. Nu mă puteam ridica. Durerea din spate era bestială. ”Ați omorât-o pe mama, strigau cei mici, într-o panică nebună, coborând treptele spre mine, ați omorât-o…” Nu, nu eram moartă. Piciorul stâng se umflase ca o buturugă. M-am târât până sus, unde doi patrioți în uniformă rânjeau fericiți că-și răzbunaseră străbunii. În ochii lor eram trădătoarea de țară. Cei de la ambasada de peste drum au urmărit toată scena, porțile fiind deschise. M-au ajutat să mă liniștesc și m-au trimis cu o mașină la un doctor. Nu eram ruptă, eram numai bine pocnită. Frica de miliție va trăi în mine până mor.

Nimeni nu avea dreptul să mă bată. Azi dimineață, cum nu am TV românesc, am văzut pe Internet știrile despre femeia în uniformă, bătută. Mi-au dat lacrimile. O femeie nu se bate! Pentru nicio revoluție! Ce mă interesează dacă-i în uniformă? Era slujba ei. Unii sunt medici, alții tractoriști, alții zboară în cosmos. S-au întors anii în capul meu. De cine să-mi fie frică acum? De oamenii de pe stradă? De tineretul beat de iluzii ce crede (și noi credeam!) că a lor este lumea? De cei în uniformă, care sunt pe stradă pentru că acolo este slujba lor? Sau de cei invizibili ori mascați, ce joacă un joc periculos și fals? Este dur, al dracului de dur, să văd că nu s-a schimbat, de fapt, nimic în țara ”Mioriței”.

Murcia, Spania

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.