Text premiat la concursul de eseuri realizat de Asociația Culturală Leviathan, ”Descoperă scriitorul din tine!”, ediția a cincea (15 octombrie – 1 noiembrie 2019), cu tema: Eseu pornind de la versul lui Shakespeare, ”Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori” (monologul lui Jaques din ”Cum vă place”, actul II, scena 7).
Celebra replică din piesa shakespeariană Cum vă place, traducerea devizei latinești (”Totus mundus agit histrionem”) a Teatrului Globe, unde au fost montate majoritatea pieselor de teatru ale marelui Will, a făcut o lungă carieră în literatura universală, întrând în dialog fertil cu opere ale altor scriitori aparținând unor epoci culturale diferite.
Într-adevăr, scurtul cadou oferit omului, această teoremă pe care individul încearcă neîncetat să o particularizeze, viața, se rezumă la acea frază. Afirmația o putem citi din mai multe perspective: una pesimistă, care consideră din start natura umană ipocrită; una necesară, având în vedere rolurile sociale pe care le are omul, fiind nevoit să poarte niște ”măști sociale” pentru a se integra mai bine în societate și una critică pe care o voi dezvolta pe parcursul eseului meu.
Omul, în toată această pledoarie întemnițată, este un actor ce tinde către un absolut finit, care, la final, pare caricatural. Adolescentul de ieri, poate puțin prea nepăsător față de soarta sa, care nu crede în puterile sale, se transformă. Pentru o perioadă, va adopta o atitudine intermediară, în care va simți cum lumea îi stă la picioare, vă cunoaște frumusețea lucrurilor întâmplătoare, care surprind creația în cele mai neașteptate, negândite moduri. Va iubi nebunește, inocent. Va înțelege că emoțiile sunt constructive, că ura nu este benefică și, mai important, va descoperi frumusețea pe care creativitatea i-o conferă sufletului. Apoi va fi dezamăgit să admită că orele de somn pe care le refuza în copilărie încep să constituie o necesitate. Brusc, va deveni o himeră malefică și computerizată, un atlet înnăscut între taraba cu trandafiri criogenați și nelipsitul, pateticul ”job”, o formă destinată să-i pună în valoare abilitățile actorului, motiv pentru care el și-a exersat aproximativ două decenii rolul, în mici colțuri prăfuite ale scenei. O, și lupta a fost crâncenă! Zeci de actori, din toate colțurile țării se luptau pentru un post. Ei încă nu știau că expunerea constantă la public devine exploatare, că oamenii îți iubesc prezența, în niciun caz pe tine. Spectatorii, căci așa îi definește teatrul, sunt sceptici, însă inteligența îi face să nu arate acest lucru. Ei aplaudă orice gest al actorului pentru ca, mai târziu, după spectacol, să trateze tot actul drept un element abstract și să interpreteze și reinterpreteze printr-o opinie profund subiectivă și limitată. Aceste lucruri se întâmplă în condițiile în are actorul este monitorizat pe scenă de un regizor, iar în viața reală de un posibil, ”necesar” manager. Oare cum ar fi percepute acțiunile lui dacă ar face/spune/trăi cum gândește, cum simte?
Dar nimeni nu poate vedea un actor invizibil. Șarmul, intelectul, o replică sau chiar situația socială trebuie să-l caracterizeze. Așa sunt actorii, vor să se definească repede, nu contează valoarea criteriului. Pentru că da, o domnișoară îmbrăcată în colanți de latex, care contemplă malul Senei, în timp ce fumează o țigară, încântă spiritul meschin al celorlalți actori, iar novicele înecat în propriile cearcăne, care își repetă textul, este, pur și simplu, demodat.
Dar actorul nu conștientizează acest analog al spațiului, timpul, căci este păcălit de efuziunile pe care atât rolul, cât și publicul i le oferă. Actorul plânge, râde, chicotește și chiar iubește, totul de dragul artei. Cel mai cumplit este când actorul iubește, pentru că el este imprevizibil, pentru că există riscul ca el să iubească de amorul artei. Cel iubit îi poate fi muză sau obstacol. Iar el, înflăcăratul nostru actor, își joacă rolul inteligent, astfel încât atât o Marilenă, cât și publicul să creadă că este vorba de pasiune. El se afișează cu o alta, iar ea, inocentă, neinițiată în lumea actoriei, tratează întâmplarea cu indiferență, crezând că este vorba doar de un ”quiproquo”…
Un alt aspect pe care freneticul actor îl omite este faptul că odată ce își joacă rolul, singurul lucru care îl mai poate deosebi de o marionetă sunt niște fire fine de ață, fine, căci ele nu sunt presupuse să-i controleze trupul, ci spiritul. Iar spiritul îi este slab, aproape schilod. Este uimitor cum actorul, din păcate, nu le sesizează când i se împletesc de încheieturi. Când conștientizează, este prea târziu, căci el deja și-a manifestat sindromul Stockholm. Căci ce poate fi mai dulce decât să empatizezi cu propriu-ți manipulator? Astfel, actorul ajunge să depindă de anumiți regizori care, la rândul lor, au jucat destule roluri. Aceștia le condiționează viața, le limitează acțiunile, le taie din replici, astfel încât, la final, actorii să fie numai buni de încadrat într-un tipar, să fie admirați de spectatori naivi, care încă se încred în secretul unor bune practici manageriale menite să-i ajute pe actori să-și ”rezolve” problemele și să facă ”economie” de timp.
Căci ei, spectatorii, nu-și dau seama că necesitatea unei economii implică răvășirea unor activități care împiedică traiul. O bunică va economisi bani pentru a-și plăti datoriile, dar suma cu care urmează să-i cumpere nepotului ei un cadou de Crăciun sunt bani păstrați. Acum ați înțeles diferența? Pentru ceea ce iubim nu economisim, ci păstram, chiar vedem acel lucru drept posesia a ceea ce iubim…
Am ajuns la ultimul aspect al vieții actorului: scena. Interesant este că atât în plan denotativ, cât și în plan conotativ, scena are aceeași importanță. Este văzută drept locul unde actorul își interpretează rolul, valurile pe care măiastra corabie plutește ghidată de briza artei. Cerul, în cazul nostru publicul, poate epata prin entuziasm, asemenea dârelor de culoare pe care le lasă soarele în asfințit. Iar dacă marinarul este copleșit de frumusețea acestuia, riscă să nu sesizeze icebergul ce urmează să-i aducă sfârșitul.
Așa se întâmplă și cu actorul. Cu cât este mai interesat în a fi plăcut pentru public, cu atât șansele să-și uite replicile sau chiar să uite că fiecare rol are un final cresc.
Așadar, comparația actorului cu omul este adevărată, între aceștia doi existând asemănări imense. Omul, asemenea artistului scenic, este nevoit să adopte diverse măști care să-l ajute să treacă peste punțile sociale. Actorul cade în reverii scurte, desemnate să îi ușureze activitatea. Însă, cea mai evidentă trăsătură pe care ambii știu să o mânuiască la fel de bine este improvizația, pentru că le stă în fire să scape din situațiile neprevăzute, să caute fericirea pe care un act dus la capăt le-o conferă.
Elena Eftimie este elevă în clasa a X-a la Colegiul Național ”Mihai Viteazul” din Slobozia.
Detalii despre obiectivele proiectului în pagina Descoperă scriitorul din tine!
Vezi și: Arhiva rubricii Descoperă scriitorul din tine!
Pagina de facebook Descoperă scriitorul din tine
Pagina de facebook Diaspora culturală românească
- Cele patru numere de până acum ale revistei trimestriale ”Leviathan” pot fi citite aici.
- Pentru a cumpăra edițiile tipărite ale revistei, click aici.
- Abonamente la revista trimestrială ”Leviathan”, ediția tipărită, click aici.
