…tot de-ale poeziei și-n acest Decupaj, așa cum am promis. Mi-e greu să mă despart de poezie, recunosc, așa că mă bucur să mă țin de cuvânt și să călătoresc iar în lumea versurilor, a rimelor, a strofelor, a poeziei. Nerăbdătoare, mă apuc să scriu, de astă dată, încă de dimineață, însuflețită fiind chiar de o poezie scrisă de Nicolae Iorga, intitulată Dimineții: „Salutare ție, sfântă dimineață,/ Ce frumoasă-i lumea la venirea ta!/ Fumegă pământul de cereasca-ți față,/ Soarele-ți oferă vesel fața sa .”
Cu adevărat ! Pentru mine bucuria dimineților este rară, eu fiind o ființă nocturnă care-și prelungește cu plăcere zilele până la spuza nopților, devenind tot mai activă la lumina lunii și-așa până spre ziuă, așa încât somnul prelungit, ridicarea pleoapelor obosite îmi fură zorii zilelor, cântatul păsărilor și, mai ales, răsăritul de soare. Rareori mă bucur de toate astea, dar atunci când o fac, o fac cu toată bucuria sufletului care se umple din plin de minunăția dimineților, a zorilor de zi curate. Sunt rare asemenea momente! Remarc, pe bună dreptate, că devin din ce în ce mai rare, dar îmi sunt foarte dragi. Îmi învălui trupul cu un sentiment de blândețe sufletească, ca o îmbrățișare, ca un suflu de iubire ce mă mângăie și mă alintă. Momente rare, e drept, dar adevărate și le simt ca pe niște iubiri trădate. Diminețile îmi sunt furate de îmbrățișările nopților prelungite până-n zori de zi, cu care m-am obișnuit să trăiesc. Diminețile îmi sunt furate de lumina cea neînserată a inspirației nocturne, a gândurilor ascunse în ungherele misterioase ale înserărilor și-ale nopților. Și-atunci, uneori, îndrăznesc să-mi cer iertare dimineții, în zori de zi, când uneori mă las îmbrățișată și de lumina caldă a răsăritului de soare. Dimineața mă întâmpină vie, caldă, mereu luminoasă și iubitoare, fidelă. O simt că mă așteaptă cu drag să o văd, să ne salutăm, să ne povestim. O personific, o întrupez într-o ființă dragă mie, dar pe care nu mi-e dat să o privesc, să o mângâi decât rareori. Mă cuprinde un sentiment de vinovăție. Aș dori să mă ierte, să știu că mă iartă… Apelez la poezie, care-mi vine în ajutor. Îmi cer iertare cu minunatele cuvinte ale lui Mihail Sadoveanu care, într-una din poeziile sale adunate în volumul Daim, intitulată Iartă-mă, își exprimă sincera confesiune lirică exprimată în minunate versuri… Așadar, dimineață iubită, iartă-mă:„Iartă-mă, te rog, tu, Cea-care-zâmbești,/ Știu că-mi atârnă iertarea/ În cornițele zâmbetului tău./ Tu, Dulce-împlinită, iartă-mă,/ Iertarea mea e-n boiul tău de farmec,/ În ondularea mijlocului tău subțire,/ În grația cu care te miști,/ O, mlădios punct de-ntrebare.// Iartă-mă pentru suferințele mele,/ Iartă-mă că-mi ești prea dragă,/ Că mor când te duci,/ Și-nviu când apari.// Iartă-mă, Domniță-a-inimii-mele!/ Cuprinde-mă de după grumaz, / Apleacă-ți spre mine/ Fața de soare, gene de ceață/ Gura ta, gura ta să-mi deie iertare/ Pentru toate cele știute și neștiute,/ Pentru nebuniile cele trecute/ Și pentru cele imediat viitoare.”… Și cum să nu fiu iertată?! O rugă de iertare atât de emoționant scrisă m-a impresionat în mod deosebit, cu atât mai mult cu cât ea aparrține unui mare romancier…
Sub semnul acestei emoții față de „poetul” Sadoveanu, răsfoiesc prin documentele mele reportericești și îndrăznesc să spicuiesc aici câteva aprecieri dintr-un scurt interviu luat criticului Aurel Martin, directorul Editurii Minerva, unde a apărut volumul Daim. Nu voi spicui decât câteva din afirmațiile sale referitoare la acest volum, tocmai pentru a lămuri într-un fel izvorul și motivul liric al poeziilor lui Sadoveanu. Așadar, într-un scurt articol intitulat Daim, care a apărut în Revista „Flacăra”, din 6 noiembrie 1980, scriam următoarele: „Împlinirea celor o sută de ani de la nașterea lui Mihail Sadoveanu este marcată prin manifestări culturale de însemnătate deosebită. Apariția unui volum cu scrieri inedite aparținând scriitorului se constituie într-un adevărat eveniment editorial ce se adaugă seriei de manifestări consacrate sărbătoririi centenarului Sadoveanu. […] Volumul este deosebit din mai multe puncte de vedere: în primul rând pentru că e vorba de un manuscris deosebit, inedit, Sadoveanu, în al doilea rând pentru că volumul cuprinde versuri scrise de marele scriitor, completând astfel universul scrisului sadovenian, și în al treilea rând pentru că apare în condiții grafice speciale”, mărturisea criticul Aurel Martin, căruia i-am luat un scurt interviu legat de acest eveniment. „De fapt, titlul acesta hierografic, a continuat criticul, este format din câteva inițiale care, traduse, înseamnă: domniță aleasă a inimii mele. Volumul cuprinde versuri scrise de Sadoveanu la vârsta de 60 de ani și închinate viitoarei sale soții, Valeria Sadoveanu. Caietul este datat 22 martie 1944, și cuprinde versuri scrise în perioada 1940–1944. Este, de fapt, un fel de microroman de dragoste, în care sunt evocate stările sufletești ale lui Sadoveanu, totul fiind pus sub semnul unei inevitabilități. […] Într-un poem, de exemplu, autorul arată cum el, magul, care se numește Cel fără de bucurie, e chemat de zeu pentru a fi anunțat că în noul ciclu al vieții lui, al 7-lea, va întâlni bucuria. Astfel, laitmotivul volumului este Bucuria. Evident, nu se poate vorbi despre o carte competitivă în literatura sadoveniană, dominată de lirism, e drept, și care putea anunța și pe viitorul autor de versuri. Însă, pentru cunoașterea lui Sadoveanu și pentru întregirea acestei cunoașteri, apariția volumului mi se pare că reprezintă un eveniment. […] Dragostei i se asociază aici, într-un mod tipic sadovenian, un elogiu adus naturii, opulenței naturii, a acelei naturi în mijlocul căreia dragostea devine o necesitate, o chemare. Apelul la natură nu înseamnă pastel, o descriere a ei, evident, ci o cosmicizare a bucuriei lui de a iubi, bucurie manifestată și împlinită pe fundalul naturii, care participă la împlinirea acesteia. Chiar poemele în care materia este explozivă, în care materia explorată este natura, totul are trimitere la aspectul erotic. […] Ce mai caracterizează acest volum este simplitatea demersului liric. Interesant este că, de fapt, toate poeziile sunt o laudă adusă ființei iubite.” Cam atât despre poetul Sadoveanu.
La fel de mult m-au impresionat poeziile încărcate cu iubire ale lui Mihai Beniuc, despre care, în școală, am învățat ca poet, autor de poezie patriotică … Dar, spre bucuria mea, am citit în ultimul timp o mulțime de poezii scrise cu o cu totul altă pană și sub sunetele unei alte harfe lirice, poezii scrise la bătrânețe, care m-au impresionat în mod deosebit. Iată una dintre ele, intitulată Furtuni de primăvară:„La tâmplă mi s-a strâns părul cărunt/ Ca sarea din adâncul ocnei scoasă,/ Dar tânăr încă sunt, același sunt,/ Pe inima mea bruma nu se lasă.” Poezia face bine sufletului. Poezia dă speranță, întinerește, după cum afirmă poetul. Tot Mihai Beniuc, în poezia Lupta cu Îngerul ne face o impresionată mărturisire: „Văd bine că mi-e dat să fiu învinsul/ La urma urmei nu sunt decât insul,/ Singurătatea este Ea ființa/ Ce-i fără margini, ca și suferința./ Aceasta-i lupta cu temutul înger,/ Dar tot mai lupt, cât pot încă să sânger.”
Cu adevărat, poezia este comunicare, este mărturisirea în versuri a poetului .Așa cum în poezia Rugă ni se dezvăluie ca poet sensibil Corneliu Coposu: „Cerne Doamne liniștea uitării/ peste nesfârșita suferință/ seamănă întinderi de credință/ și sporește rana îndurărilor./ Răsădește Doamne dragostea și crinul/ în ogorul năpădit de ură/ și așterne peste munții de zgură/ liniștea, iertarea și seninul.”
Poezia este durere și bucurie. Este strigătul poetului către noi. Așa cum o face și Octavian Paler în Definiția unui strigăt:„Ți-aș spune ceva/ despre noi,/ despre zăpada de-afară,/ despre dragostea mea./ Ți-aș spune ceva,/ orice,/ numai să nu crească iarba tăcerii între noi./ Ți-aș spune ceva,/ ce-ai știut,/ sau ce știu,/ dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi/ și s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu.”
Tristețea, dorul, iubirea își găsesc o altă notă lirică în versurile poetului Marin Sorescu. „Am legat păsările la ochi/ Cu o basma de nori/ Și le-am spus să mă găsească./ /Și păsările m-au găsit/ Cu un cântec./ Am legat tristețile la ochi/ Cu un zâmbet/ Și tristețea m-a găsit/ Într-o iubire.”(Am legat…) Dar nu la fel își exprimă gândurile poetice în versuri Lucian Blaga, în Tâlcuri: „Tâlcul florilor nu-i rodul,/ Tâlcul morții nu-i glodul,/ Tâlcul flăcării nu-i fumul,/ Tâlcul frunzei nu e umbra,/ Tâlcul toamnelor nu-i bruma,/ Dar al drumului e dorul,/ Tălcul zorilor e norul,/ Jucăușul, călătorul” sau în Poezia sufletului:„Cine ești, de unde vii,/ Omule, tu poți să știi?/ Unde mergi, ce soartă ai/ Poți tu seama ca să-ți dai?/ În ce scop te-ai zămislit,/ Pe pământ, de ce-ai venit?/ Și trăind, la ce trăiești/ Ce solie împlinești?/ Tu ești mare, tu ești mic,/ Tu ești tu, tu ești nimic,/ Tu ești rău, dar ești și bun,/ Tu-nțelept și tu nebun,/ Toată viața o petreci/ Obosit în lupte seci/ În necazuri, în sudori,/ Ca să strângi, s-aduni comori,/ Și la urmă cazi zdrobit,/ Pleci sărac cum ai venit,/ Și de-aici mister, abis,/ Viața nu-i decât un vis.” Nici Nichita nu e departe de gândul poetic a lui Blaga atunci când afirma: „Viața asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naști, c-ai și îmbătrânit”… Aici mă opresc și vă recomand să citiți poezia lui Mihai Beniuc Peste veacuri, dar vă mai propun și poezia lui George Țărnea, Balada blândelor iubiri, din care rețin doar un fragment: „E frumos, e prea frumos la tine-n suflet/ E târziu, e prea târziu la mine-m gând./ Împărtășim, împărtășim aceeași taină,/ Dar nu știu, nu știu până când ”… Și-așa îndrăznesc să mă apropii la limanul nopții, la lumina cea neînserată, izvorâtă din poezie și să adaug alte câteva rânduri spre finalul acestei nopți. Îi aparțin pictorului Pablo Picasso: „Moartea nu este cea mai mare pierdere a vieții. Cea mai mare pierdere de viață este ceea ce moare în noi în timp ce trăim.” …Iar poeta Magda Isanos mi se alătură gândurilor scriind: „Și-mi pare așa ciudat că se mai poate/ găsi atâta vreme pentru ură/ când viața e de-abia o picătură/ între minutu-acesta care bate/ și celălalt,/ și-mi pare ne-nțeles / și trist că nu privim la cer mai des/ că nu culegem flori și nu zâmbim,/ noi, care-așa de repede murim”…
Și gândurile poetice nocturne, obosite, poposesc tot la versurile Magdei Isanos, care, în poezia Copil face o impresionantă mărturisire lirică, de suflet, la care mă alătur și eu dintr-o profundă rezonanță poetică: „Copilul meu, să nu mă cauți/ Toate/ îți vor vorbi de mine cu dreptate/ După ce n-am să mai fiu,/ să nu spui: «pentru mama-i târziu».”
Și totuși e târziu! Ora patru în noapte…
Iartă-mă, dimineață, dacă poți!
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
