”Madame Butterfly” de Letiția Vladislav

122
letitia vladislav murcia spania proza leviathan

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roMașina înainta, la stânga Dunărea la Porțile de Fier, la dreapta munții, acel verde la care se va gândi toată iarna, în oraș fiind pustiu și rece, lipsa culorilor te face depresiv și numai de o nebunie nu avea nevoie după vacanța asta de două săptămâni, născută din inițiativa ei, nu a lui, Anina și împrejurimile, locuri pe care le iubea și a căror absență o durea teribil, drumul spre Dunăre și întoarcerea spre orașul lor. Burta începuse să-i crească, se țuguia în față, o singură rochie o mai încăpea și o cămașă de noapte. Bert nu-i dădea bani pentru haine noi, argumentând că după nouă luni vor cheltui alți bani pentru alte haine, de data asta dublu, copilul crescând mult mai repede decât putea ea slăbi, chiar dacă venea toamna, avea un palton destul de larg, afară nu se plimba, iar rochia de vară o putea spăla și schimba din trei în trei zile. I se părea meschin, dar îi lipsea curajul să i-o spună în față.

– Mi-e rău, zise, putem opri undeva, cred că am să vomit…

Nelu, care stătea în spate, îi întinse o pungă mare de plastic.

– Vomită în pungă, zise, te înțeleg, drumul este plin de serpentine și în situația ta…

– I-am spus să termine cu surprizele, zise Bert, la șase luni stai lungită în pat și citești o carte…

– Bert, drăguțule, va apărea un fel de bar amărât, imediat pe dreapta, după biserică, poți opri acolo, te rog, trebuie să mă ușurez, chicoti Corina, eu fug la closet, ea fuge, zise, după prima tufă și vomită, voi cereți o cafea și facem o pauză.

Intraseră într-un sat mai mare, ca un cârnaț lungit pe malul Dunării, o biserică protestantă, case, niște grădini bine îngrijite, fără oameni, deși la ora aia nu puteau să zacă în pat. Luă punga și o duse la gură. Nu ieșea nimic. Deși simțea că va goli tot ce mâncase în ultima săptămână. Încercă să respire profund, concentrându-se numai la aerul care intra pe fereastra deschisă.

– Mai este mult?, întrebă Nelu.

– Am ajuns, răspunse Bert și trase mașina pe dreapta.

Ieși cu greu afară. Picioarele i se umflaseră și o durea tot corpul. Parcă i se rupea șira spinării de atâta șezut în mașină.

– Ai dreptate, îi zise lui Bert, cred că era mai bine dacă nu veneam…

– Eu ți-am spus, surprizele tale idioate au să te bage în groapă într-o bună zi.

O luă înaintea ei pe cărarea pietruită ce ducea până la intrarea în barul din sat. Nu mai întoarse capul. La biserică băteau clopotele. Se opri să le audă. Era straniu. Dunărea, la numai câțiva metri, clipocea lovind țărmul, munții își aruncau umbra peste turnul bisericii, iar sunetele clopotelor ieșeau cu forță afară, lovindu-se de stâncile din față, pentru a se întoarce ca un ecou peste sat. La ea acasă  băteau clopotele când murea cineva, la slujbă, ori când ieșea Mureșul și oamenii trebuiau scoși din casele lor. Ding… Dong… Ding… Dong. Bert intrase deja în speluncă. Era singură. Nu-i mai venea să vomite. În fața barului stăteau doi bărbați pe o bancă, fumând și împărțindu-și frățește o sticlă de bere.

– Mă pot așeza lângă dumneavoastră?, întrebă, altă bancă n-am văzut.

– Doamnă dragă, zise unul, unde beau doi, mai încape întotdeauna și al treilea.

– Cald, zise, pentru că nu știa ce ar mai putea conversa, este o zi frumoasă.

Nu răspunseră. Trăgeau din țigări și se uitau spre stâncile ce dominau panorama.

– Cum este iarna aici?, întrebă.

Vara era sublim. Dar iarna? Dunărea înghețată, stâncile amenințătoare, parcă fuseseră agățate acolo numai pentru sezonul de vară, zăpada și verdele munților, satul lung, fiecare casă cu o grădină lângă ea, poate lipsa de comunicare, poate lupii flămânzi și oamenii beți, definitiv, o iarnă în acest sat n-ar fi dorit niciodată.

– Dacă nu vin lupii, răspunse cel de lângă ea, vin ploile, apoi vijeliile, ninge până suntem acoperiți de ochii lui Dumnezeu, este frig și nu avem lemne…

– …în schimb avem palinca, se amestecă celălalt în vorbă, ea este medicamentul contra disperării, doamnă, fără ea ne omorâm unii pe alții.

Părea că vorbește serios. Prea beat nu era. Poate devenise imun, că nici după doi litri de bere nu-și încurca limba în gură.

– … bem, facem politică, mergem acasă și ne batem nevestele, din nimicuri, dintr-o vorbă ce ni se pare altfel, uneori din gelozie, zise, până și un neisprăvit ca mine este suspicios, dacă are o femeie faină în casă, tăiem lemne, facem copii și uite-așa trece iarna.

– Și viața, zise celălalt.

Corina se ușurase, trecuse destul timp de când fugise ca o nebună spre closet și acum se îndrepta spre ea, nu cu gânduri bune, pentru că șopârla asta nu o suferea deloc și o lăsa, fără milă, să simtă.

– Ai vomitat, întrebă, putem pleca fără grijă că ne împuți mașina?

– Nu, zise, nu pot. Cred că a fost din cauza serpentinelor.

– Ai o companie formidabilă, zise, arătând cu barba spre cei doi bărbați, nu vrei ceva din bar, o răcoritoare, ceva…

– Nu, zise, mă tem că mi se face rău pe drum dacă beau… și de apă am groază…

– Puteai rămâne acasă, zise, eu și Nelu ne ocupam de Bert.

Vocea ei rece, adâncă, aproape masculină, parcă era un ofițer în fața recruților, nimic suav, de femeie tânără, doar sunete ce cădeau ca pietrele peste tine.

– Data viitoare…

Bărbații începuseră să râdă. O studiau din cap până în picioare și râdeau. Ordinar. Normal, altceva nu știau.

– Ce-i de râs?, întrebă Corina iritată.

– Cred că nu sunteți preocupată de ea, zise unul, arătînd cu degetul spre burta țuguiată, ci de el, blondul cu care v-am văzut și vara trecută pe-aici…

– Te înșeli, zise Corina, vin pentru prima dată în zona asta.

– Nu, răspunse bărbatul, anul trecut lucram aici. Erați cu blondul. Singuri. Ați mâncat, ați băut și ați dormit aici… poate domnișorul nu era însurat pe vremea aia…

– Și ați reclamat că toată noaptea au lătrat câinii paznicului, zise celălalt, v-am văzut când ați coborât… blondul era și el…

Simți că i se urcă tot sângele în cap. Tot corpul îi transpirase.

– Adu-mi o sticluță cu apă, te rog, îi zise Corinei, am nevoie de apă.

Anul trecut. Ce făcuse ea anul trecut? Când Bert îi spusese că dorește o săptămână de concediu cu băieții din institut? Abia se căsătoriseră. Plănuiseră câteva zile la mare, câteva în sat, restul acasă, în noul lor apartament. Bert insista să plece cu ”băieții”, chiar pentru patru, cinci zile, erau planuri făcute înaintea căsătoriei lor, nu puteau fi amânate și nici nu avea chef să le amâne. Putea bea bere și cu ea, dar nu putea spune bancuri și porcării nevinovate, dar care te făceau al dracului de vesel toată ziua, argumentase, decât cu banda lui de la slujbă. Bert plecase la munte. Cu ei. Ea plecase în sat. O săptămână. Nelu, cel mai vechi prieten, fusese, cu siguranță, cu ei. Nelu era peste tot. Corina numai din când în când. Se logodise cu Nelu din interes. Maică-sa lucra la Atheneu, era clar în slujba cui, avea relații și așa putea ajunge mai repede în București. Fără pile ar fi trebuit să lucreze toată viața în Pitești.

– Iartă-mă, doamnă, zise unul din bărbați, v-am necăjit?

– Nu, zise, eu nu eram pe-aici anul trecut. Poate soțul…

Bert ieși cu o sticlă de apă în mână. Era nervos. Își mușca buzele.

– Iar îți este rău?, întrebă, nu vreau să ne oprim într-un spital.

– Îmi este cald, Bert, apa mă răcorește.

– Domnule, zise bărbatul de lângă ea, noi doi ne-am cunoscut anul trecut…

– Exclus.

– Ba ne-am cunoscut. Mașina avea ceva, era târziu, ați dormit aici… cu doamna cu părul negru.

– Eu v-am servit mâncarea, zise celălalt, mă bucur că v-a plăcut așa de tare și ați mai trecut pe la noi și anul ăsta…

– Bert?

– Mă confundați, zise Bert, eu am fost pe-aici, dar nu cu doamna… eram cu prietenii mei…

– Tu mergi în sat, zise femeia, iubire, acolo îi ai pe ai tăi, începu să-l maimuțărească, aer curat, mîncare sănătoasă, eu merg cu băieții…

Hohotul de râs al bărbaților acoperi totul. Nelu și Corina plătiseră și se urcaseră în mașină.

– Mergem?, zise Bert, avem un drum lung…

Se ridică și îl urmă. Bărbații tăcuseră și se uitau curioși spre ei, așteptând, sigur, o dramă ca în filme.

– Nelu, scumpete, zise, ai uitat să-mi spui cum a fost anul trecut prin meleagurile astea cu băieții…

– Vorbești cu mine?

– Da, Neluțule.

– Eu n-am fost pe-aici. Corina a fost. Singură. Cred că era în iulie. Apoi am plecat la mare.

Se întoarse spre ei. Bert porni mașina. Cei doi nu mai râdeau. Numai stâncile lăsau aceeași umbră peste case.

– Iartă-mă, Neluțule, zise, uneori sunt prea curioasă.

– Toți suntem.

Ieșiseră în șoseaua mare. Soarele ardea. Bău toată apa. Nimeni nu scotea un cuvânt. Nelu se făcea că doarme. Corina era ca înțepenită în spatele lui Bert. Aștepta să audă ceva ce nu venea.

– Deschide radioul, zise, trece mai repede timpul…

Madame Butterfly. O poveste ca a ei. Ea iubise. Ea se sacrificase. Ea crezuse. Numai ea a pierdut. După a doua curbă o apucă o amețeală cumplită. Deschise punga și începu să vomite. Din ce în ce mai ușor. Ieșea tot răul afară.

– Pute rău, zise Corina, Bert, te rog, oprește să aruncăm punga…

– Ne pute viața, Corina, zise femeia cu burta țuguiată, puțim groaznic, nu crezi?

De când era micuță o iubise pe Butterfly. Profesorul de istorie o asemănase cu frumoasa japoneză. Poate din cauza ochilor ei. Poate din cauza ușurinței de a zbura peste tot. Ca un fluture. Pentru acest profesor ea era Butterfly, fluturașul colorat, sensibil, delicat, curajos, naiv, zburătorul ce nu murea niciodată. Muzica continua. Madame murise. Era trist. Sfâșietor de trist.

– Știi, îi zise lui Bert, la paisprezece ani eram ca un fluture. Mă numeau Butterfly. Nu știam cine este. La ora de istorie am aflat. A murit, zise, ciudat, chiar acum, când a murit ceva în mine…

Bert nu răspunse. Corina  începu să plângă. Era prea cald să se preocupe cu lacrimile celeilalte. Se gândi că va vomita din nou. Și că nu mai aveau o altă pungă.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

 

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.