Am văzut-o întâmplător, când Maica a legat-o grijuliu în colțul năframei și a ascuns-o, la locul ei, în sertarul de sus al podișorului (1). O mărgică strălucitoare, pe care ea s-a grăbit să o ascundă vederii mele. Asta m-a intrigat foarte tare, mai ales că Maica nu purta niciun fel de bijuterii. Nicio femeie de vârsta ei din Submarginea nu purta. Doar la câteva mai tinere am observat, îngropată în carnea inelarului, o verigă aurie, semn nu atât că erau măritate cât, mai ales, că își permiteau o astfel de bijuterie. Dar mâinile Maicii erau uscate și aspre, și nu purtau nicio podoabă, în afară venelor de un albastru închis, care înfloreau într-o încrengătură complicată spre degete. Am întrebat-o repede ce ascunde acolo, insistând cu încăpățânarea mea de copil să-mi arate mărgica. Mi-a răspuns împăciuitoare, mângâindu-mi părul împletit, că va veni o zi când îmi va vorbi despre asta, o zi în care, mai mare fiind, voi înțelege povestea. Pe mine, care mă dădeam în vânt după orice poveste la vremea aceea, argumentul ei nu m-a convins. Dar pe Maica nu mă puteam supăra, niciodată! Eram preferata ei, mă ducea cu ea pe câmpuri să culegem buruieni de leac, îmi povestea tot felul de întâmplări stranii, din copilăria ei, sau, și mai vechi, povești spuse de bunica ei, dintr-un trecut pe care eu mi-l imaginam fantastic, la fel ca în basmele cu zmei și zâne, pe care începusem să le citesc singură.
Povestea mărgelei misterioase am aflat-o mult mai târziu, trecusem de vârsta copilăriei, chiar și de aceea a adolescenței. Pe unele detalii, uitate, sau la care nu fusesem destul de atentă atunci, le-a adăugat poveștii mama, după ce Maica s-a mutat de tot în lutul din coasta dealului, din spatele bisericii. Mama, după cum spune ea, a găsit mărgeaua în copilărie, în curtea din spatele casei, nu departe de grajdul animalelor.
În credința populară, înainte de Ziua Crucii, 14 septembrie în calendarul ortodox, șerpii se adună și fac mărgeaua. Adică, din învălmășeala lor, din încrengătura trupurilor alunecoase și amestecul secrețiilor salivare, se cristalizează o mărgea, purtată o vreme de unul dintre șerpi în vârful cozii. În Ziua Crucii, șerpii intră în pământ, iar mărgeaua rămâne, pierdută, pe câmp. Cel care o găsește are un mare avantaj. Ea este folosită în diferite ritualuri, mai ales în cele de strâgă (2), dar și contra mușcăturilor de șarpe la animale. În acest din urmă caz, este spălat locul mușcăturii cu apa în care a fost ținută mărgeaua, vindecarea producându-se foarte curând.
Există o modalitate de a provoca găsirea mărgelei șarpelui. Dacă vrei să ai mărgeaua de șarpe, spunea Maica, se face, în ziua de sfinții preacurați din 9 martie, o grămadă de vreascuri din nouă feluri de lemn, care se acoperă cu bucăți de materiale, nouă feluri de stofe și mătăsuri, lăsate așa, fără să te mai atingi de ele, pe câmp, până în Ziua Crucii. Atunci caută sub vreascuri, și vei găsi o mărgea de șarpe.
Deosebit de interesantă este și povestea care spune că șarpele, care în timpul verii a mușcat un om, nu poate intra toamna în pământ, pentru că pământul nu-l primește! Șarpele pedepsit astfel va muri.
Mărgeaua șarpelui din podișorul bunicii nu am mai găsit-o. Mama spune că ar fi dat-o unei bătrâne, care nu a mai adus-o înapoi. Am găsit însă, în Submarginea, o altă bătrână care are o mărgea de șarpe. Am primit-o pentru o vreme, cât să o studiez și să o fotografiez, alături de alte mărgele folosite în ritualuri matrimoniale. Chiar dacă Maica nu mai e, mai sunt, din fericire, persoane care pot confirma și îmbogăți poveștile ei, astfel că, încă, mai am șansa de a le salva. Din păcate, nu peste multă vreme, nimeni nu-și va mai aminti de mărgeaua șarpelui, nici măcar în Submarginea.
Vezi și Prolog la rubrica Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
(1) Podișor – dulap țărănesc de bucătărie în Transilvania, model inspirat din mobilierul tradițional săsesc
(2) Strâgă – vrajă prin care este luat laptele vacilor. Există un ritual foarte interesant prin care este anihilată această vrajă, ritual care va face obiectul altei povestiri.