A sosit t
impul unor mărturisiri pe care îndrăznesc să le fac acum, în noul meu Decupaj. De fapt, vor fi mai multe gânduri care vor prinde viață aici, în rândurile pe care mi le-ngădui să le dăruiesc cititorilor mei, învăluite și ocrotite de mantia mărturisirilor. O fac acum, pentru că, o mărturisire este, pentru mine, ca o respirație eliberatoare, salvatoare, pornită din adâncul sufletului copleșit de durere și teamă, pe care simt nevoia să o încredințez cuiva, cândva. Mărturisirea este o respirație de care am nevoie acum mai mult decât înainte, spre a putea conviețui cu durerea copleșitoare a morții. Și totul a pornit din adâncul durerii cu care îmi este încărcat sufletul din acea zi de început de februarie, cutremurat de groaza celor câteva minute care au avut puterea să rupă firul vieții miilor de oameni nevinovați, nepregătiți de moarte, acele minute care au avut puterea să distrugă aproape tot ceea ce fusese construit de oamenii în viață pentru o viață mai frumoasă. Cutremurător.
Scriu aceste mici Decupaje de aproape trei ani, ani în care uneori eram pregătită să pun punct final povestirilor mele, socotindu-le prea nevinovate, neimplicate. Ani în care, recunosc, m-au însoțit aproape pas cu pas, încurajându-mă să rămân alături de ele, în lumea lor, scriindu-le. Am devenit prieteni adevărați. M-au însoțit în cei doi ani umbriți de spaima bolii, a covidului, și m-au ajutat cu toată iubirea și credința, și curajul să supraviețuiesc, fără vaccinuri, fără teste, doar cu o mască, acceptată fără voia mea. M-au ajutat să înțeleg că viața poate și trebuie să meargă înainte alături de un război, și oamenii își pot trăi mai departe șirul zilelor și nopților în speranța unei păci. Dar, vă mărturisesc, dezlănțuirea neiertătoare a pământului – care încă nu s-a liniștit! – mi-a zdruncinat liniștea, mi-a dărâmat încrederea că voi putea supraviețui mai departe, creându-mi, alături de Decupajele mele, o lume care să mă poată ocroti. Căci ele, mărturisesc, m-au ocrotit în acești trei ani, m-au ajutat să respir un aer curat, creator, optimist. Ne însoțeam, mai întâi povestindu-ne în șoaptă, apoi îmi opream murmurul șoaptelor, și-ntr-un târziu, în nopțile prelungite în creatoare insomnii, încredințam gândurile cuvântului scris, silabisind aproape fiecare moment al amintirilor, care uneori au fost scrise cu „penița muiată în lacrimi”, dar și însoțite de un râs copilăresc care, vă mărturisesc, mi-au alungat tristețile și singurătățile. Nu mai eram singură, nu mai sunt singură. Mă conversez cu ele, până în momentul când pun punct și le încredințez tiparului. Abia atunci, după ce le încredințez paginii „Leviathan” mă despart de ele, dar pentru un scurt timp, căci abia aștept să ne reîntâlnim în paginile revistei citindu-le. Și dacă primele Decupaje și-au găsit liniștea tiparului între coperțile unei cărți, din grija și cu ajutorul prietenilor mei „leviathani”, Pușa Roth, Costin Tuchilă, Rudy Roth, corifeii unei edituri de prestigiu care m-au onorat publicându-mi cartea – într-un moment în care nici nu visam că se poate întâmpla așa ceva! – m-a încurajat să continui să scriu. Cartea a devenit un adevărat scut de apărare pentru mine în lupta pe care o duc cu viața…
Pentru mine au fost emoționante, sincere retrăiri, readuceri aminte, reînvieri de dureroase și ascunse trăiri petrecute cândva, de mult, bucurii și împliniri de-atunci și de-acum împletite în lanțul povestirilor care s-au înfiripat în cuprinsul textelor pe care le-am încredințat cu multă speranță, iubire și curaj tiparului și cititorilor mei. Mi-am dezmierdat singurătatea cu ele, mi-am înnodat gândurile și le-am închis sub litera tipărită ocrotită de coperțile unei cărți, despărțindu-mă de ele. Le-am legănat în brațele mele obosite, purtându-le zile și nopți în vise și m-am trezit cu ele în gând, apoi scriindu-le m-am bucurat de lumina creatoare a scrisului, încălzindu-mi mereu și mereu inima cu ea. Mărturisesc că toate au pornit din magma celor trăite de mine, din cenușa celor suferite, din neliniștea celor împlinite și dorite, căci nici nu se poate altfel! Nu te poți dezmierda cu cuvintele și descătușa de gânduri decât scriind, creând în jurul tău o lume numai a ta, așa cum scrie și Radu Gyr în poezia: N-ai dezmierda. „N-ai dezmierda, de n-ai ști să blestemi,/ Surâd numai acei care suspină,/ Azi n-ai iubi, de n-ai fi fost să gemi,/ De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumina.// Și dacă singur rana nu-ți legai,/ Cu mâna ta, n-ai unge răni străine,/ N-ai jindui după un colț de rai,/ De n-ai purta un strop de iad în tine.// Că nu te-nalți de jos până nu cazi/ Cu fruntea-n pulberea amară,/ Și de re-nvii în cântecul de azi,/ E c-ai murit în plânsetul de-aseară.” Cu adevărat, mărturisesc că Decupajele mele au fost aidoma cântecului lebedei – care a îndrăznit să mai dea glas cuvântului românesc, limbii materne – însuflețind-o, încurajând-o la viață, la iubire de viață, la nemoarte… „Iubește și fă ce vrei!”, mă încurajează Sfântul Augustin, și eu am iubit scrisul, creația, poezia, limba română – și o voi iubi mereu – și în numele acestei iubiri am început să scriu iar. Am luptat cu mine, cu necurajul și timpul tăcut, amuțit, care se așternuse pe drumul vieții mele, despărțindu-l în două lumi, departe una de alta… Dar, vă mărturisesc că tocmai aceste Decupaje au fost adevăratele liane care au legat distanțele micșorându-le, care au unit timpul trecut cu cel prezent reînviindu-l, reînviind eu însumi cu ele, alături de ele. John Maxwell spunea: „Dacă nu lupți pentru ce vrei, meriți ceea ce ai!”, și eu m-am luptat cu neîncrederea, cu frica de a nu greși și nu am îngăduit uitării să mă arunce într-o altă lume pe care o trăiam de la un timp, încurajată fiind de minunați oameni, prieteni rari, pe care i-am întâlnit în lumea creatoare care ne-a unit în lumea decupajelor…
Câteodată rămâneam ca împietrită în fața cuvântului și nu știam cum să-i dau viață, cum să-i dau glas să exprime dorurile care mă învăluiau, și-așa scriind, cred, am reușit să ajut gândurile să izbucnească în fraze, în rânduri, scurte povestiri și să năvălească în sufletul meu însetat de vise și dor, și toate au pornit ca dintr-un adevărat izvor de apă vie a cuvântului, o apă a vorbirii, a netăcerii, a comunicării cu lumea de departe, cu care mi-am ostoit setea viselor, setea de a trăi, de a nu muri. Izvorul cuvântului rămâne pentru mine poezia, pe care nu o mai scriu, dar o caut, o citesc cu o mare sete de a o afla și a o sorbi cu nesaț și iubire citind-o. „A înțelege poezia,/ înseamnă a putea iubi,/ Și e greu, e foarte greu să poți iubi”, scria Nichita. Înțelegându-i mesajul m-am străduit să nu uit a iubi, o altfel de iubire, mai dulce, mai profundă, mai de ne-nțeles, căci tot în poezie îmi regăsesc mereu valențele gândurilor și a sufletului încercat de neprieteni. Și iar m-am oprit la porțile poeziei lui Nichita, Apa vorbirii – căci cine altul decât el îmi poate ostoi setea de poezie, de limbă română, de frumos? „Câteodată însuți cuvântul se împietrește/ în timp ce timpul împietrește,/ Câteodată ți se face dor/ de visul cu stele al altora/ […] /și răsare-ți inima/ și umple-ți-o cu viața altora/ cum soarele umple întunericul/ cu lumină.”…Iubirea a dat lumină cuvântului, cuvintelor care mi-au dat viață, nu mi-au îngăduit să nu obosesc, să nu fiu singură și, vă mărturisesc, că așa am înlăturat mai ușor oboseala sufletească, singurătatea inimii, ajutată de iubirea față de cuvântul mărturisit într-o limbă care-ți încălzește și topește toate dorurile, de iubirea față de poezie. Am găsit undeva scris: „Dacă obosești învață să te odihnești – nu să renunți”, și nu am renunțat, nu mi-am pierdut timpul să bat într-un zid – care se ridicase în calea mea – sperând în zadar ca el să se poată transforma într-o ușă sau o fereastră și, în loc să cad pradă răutăților sau a răzbunărilor m-am lăsat îmbrățișată de brațele bunătății, a înțelegerii, a iertării și a liniștii sufletești, odihnindu-mi tâmpla în lumea versurilor, a poeziei. Ah, mărturisirea lui Nicolae Iorga mă unge pe suflet: „Omul cu adevărat bun e cel care ar fi putut fi rău și n-a fost”… N-a fost să fie așa, și aici mă regăsesc, și asta îmi face bine, căci în lupta cu timpul l-am câștigat de partea mea, ajutându-mă să-l petrec într-o liniște adâncă, creatoare, fără frici, și asta îmi dă putere să sper că punctul acela nu trebuie pus curând și că mai am puțin timp la dispoziție să mă mărturisesc cuvântului. Emil Cioran este de altă părere în discuția despre timp, atunci când afirmă: „Misiunea mea este să îmi omor timpul, iar al lui să mă omoare el pe mine. Ne înțelegem bine, ca între asasini”… Eu, mărturisesc, nu mi-am omorât timpul scriind Decupajele. Dar, de fapt, ce este timpul? Și la această întrebare găsesc un răspuns în căutările mele, răspuns care-mi place. Iată-l! Ce este timpul? „Este lent atunci când aștepți! Este rapid atunci când ești în întârziere? Este ucigaș atunci când ești trist! Este puțin atunci când ești vesel! Este interminabil atunci când ai o durere! Este prea lung atunci când te plictisești!”. Dar, de fapt, de fiecare dată timpul este determinat de sentimentele și starea de spirit, în care mă găsesc, nu de limbile secundelor și minutelor. Așadar, încerc să am un timp frumos din cel care mi-a mai rămas, mai întotdeauna căutând să-mi alung, să-mi luminez gândurile întunecate care, uneori, mă copleșesc, cu lumina cuvântului creator, a poveștilor, a poeziilor, așa cum spunea Confucius: „Întunericul nu poate supraviețui în lumină, dar lumina poate străluci în întuneric”…
Vă mărturisesc că am vrut să-mi las gândurile să se dezmierde în pagina acestui Decupaj, ca o sinceră și modestă confesiune poetică despre conceptul de creație, despre rolul creatorului iubitor de frumos, al iubitorului de poezie. Rolul creatorului nu este acela de a descifra tainele misterioase ale universului, ci acela de a potența printr-o imaginație poetică, și a unei trăiri interioare intense, adevărată, curată, pe care creatorul se străduiește să o învăluie într-o haină poetică cu care să-și îmbrace sufletul. Creația este cea care desparte eul liric de univers și adâncește misterul lumii în care trăim, în care trăiesc. Mărturisesc că aceste gânduri m-au însoțit și m-au însuflețit, în tot acești ani de când scriu Decupaje și încă nu știu dacă am reușit să le dau mesajul dorit, așa cum și-a exprimat Lucian Blaga confesiunea sa poetică în poezia Eu nu strivesc corola de lumini a lumii, scrisă în 1919, un poet cândva interzis mie, nouă, dar care acum mă cheamă să-l citesc, să-l recitesc, și-mi devine atât de aproape sufletului citindu-l: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în ochi, pe buze, ori morminte./ Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric,/ dar eu,/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –/ și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții,/ așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi flori de sfânt mister/ și tot ce-i neînțeles/ se schimbă-n neînțelesuri și mai mari/ sub ochii mei/ căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte.”
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels





















