”Masada” de Letiția Vladislav

72
Letitia Vladislav proza masada

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roS-a întors într-o zi de octombrie la Netanya. Ca altădată. Numai că atunci era cu el. A rămas în același hotel, a pierdut a doua zi ore întregi pe plaja pustie, cu tot soarele de-afară, nimeni nu intra în apa rece, el intrase, nu pentru că dorea să impună, ci pentru că avea chef să simtă apa asta în pragul iernii. O singură scoică i-a atras atenția și a luat-o cu ea în drumul spre agenția de turism unde fusese, tot cu el, cu douăzeci și șapte de ani în urmă. Era închis. Nu mai umblau turiștii pe străzi, oamenii lucraseră toată vara și acum aveau o săptămână de vacanță. ”Ciudat, își spune, cum se repetă unele lucruri, de parcă te trag intenționat înapoi, obligându-te să te întorci în timp, momente la care nu te-ai mai oprit de atâția ani, pentru că durerea ar fi fost prea mare”. Și atunci erau în vacanță și au plecat cu un taxi spre Marea Moartă, lăsând Galilea pentru săptămâna ce venea. Și bine au făcut. Acolo, sus, plouase toate cele șase zile, și odată ajunși acolo, a ieșit soarele, s-a destrămat ceața, puteai face o plimbare cu vaporul pe mare și comanda cina la un restaurant ce mai avea deschisă grădina de vară. Când veni Ștefania, prietena ei din anii copilăriei, acum îmbătrânită de probleme, boală și război, ea locuind în Ashdod, un orășel unde nu era întotdeauna liniște, iar urletele sirenelor îți îngheța sufletul, avea deja planul Masada pe hârtie. Până la Jerusalem nu era departe, stația de autobuz la câteva sute de metri de hotel, iar acolo le aștepta Omar, un arab din Bethlehem, cu care vorbise la telefon și aranjaseră să le ducă spre Marea Moartă, Masada și Jericho.

– Ești nebună, se răsti Ștefania, cum vom putea vedea trei locuri într-o singură zi?

– Dormim la Masada. Au un hotel acolo. Chiar pe malul mării.

– Plin de țânțari.

– Atunci rămânem peste noapte în Jericho. În oraș sunt hoteluri…

– Nu. Eu nu rămân acolo nici moartă.

Ștefania emigrase de mai bine de cincizeci de ani, era o copilă nebună, iar acum devenise o matură și mai nebună.

– Ție nu ți-e frică de atentate, întrebă, zilnic auzi că au pus o bombă…

– Termină cu prostiile, îi zise, nu cred că umblă cu sacii cu bombe pe străzi, numai pentru că noi vrem la Masada. Au militari buni, zise, ne apără… nu, mie nu mi-e frică.

Omar le aștepta la autogară.

– Mergem întâi la mine acasă, zise, nevastă-mea ne-a făcut ceva de mâncare.

– Ce ți-am spus, începu să țipe Ștefania pe românește, ăsta ne duce pe undeva și ne violează… am văzut la televizor…

– Atunci mă sacrific eu de două ori, zise, jenată, pentru că arabul nu pricepea nimic, dar se uita întrebător la ele, ai auzit, mă sacrific, bărbatul arată bine… urcă, femeie și nu mai bombăni atât!

Se așeză în față. Nu pentru că dorea, ci pentru că Ștefania o împingea de la spate, văzuse tot la televizor, zicea, dacă stăteai lângă el îl puteai lovi cu poșeta peste cap.

– Nu stau mult, zise Omar, nevasta ne așteaptă la poartă, iau plasa și plecăm, zise, ați luat apă cu voi?

Nu luaseră. Ele se certau din zece în zece minute și nu se mai putea concentra la nimic.

– Am uitat, zise.

– Nu-i nimic, zise Omar, luăm o sticlă mare cu noi. Apă de fântână. Are un gust bun.

– Vezi să nu fie otrăvită, se băgă Ștefania din nou în discuție, tu prea crezi în tot ce zice, nici nu-mi vine să cred că te-ai schimbat așa de tare în acești ani. Nu te încrede în nimeni că te arzi.

– Eu cred în viață.

Drumul era liber. Câte un autobuz, două, trei mașini, oi pe stânci, măgari pe marginea drumului. Și ei. Omar căută muzică, mai mult pentru Ștefania, ca să se liniștească, chiar găsi, era frumoasă, dar nu pricepea nimic. Cele cincizeci de cuvinte englezești se folosiseră, altele nu aveau, Omar gesticula, Ștefania refuza să traducă, ea căuta ceva pe Google, nu era mereu ideal, dar ajuta. Nevasta omului aștepta, cum zisese, la poartă. O casă măruntă, acoperită de plante agățătoare și flori galbene. Gardul și poarta erau vopsite în verde. Lemnăria ferestrelor erau vopsite în roșu. O idilă la intrarea în oraș. Îi întinse punga cu mâncare și fugi în casă după sticla cu apă. Era o femeie tânără și frumoasă. Rochia, verde ca tot ce-o înconjura, îi venea bine.

– Djamila, zise Omar, și ele au priceput că le ghicise gândurile.

– Da, răspunse arătând spre femeia ce aștepta să-i vadă plecați, este frumoasă. Nu ești gelos?

– Nu, zise, avem o căsnicie solidă.

Nu știa dacă dorise să spună fericită. Google i-o făcuse solidă. Era bine și așa.

– Atunci, la drum cu noi.

– Inshallah, zise, amintindu-și că învățase cuvântul atunci, când era cu El și un alt arab îi dusese până la Jericho.

– Ar fi bine să vorbești cu el, îi zise Ștefaniei, eu știu, tu ești fricoasă și te cred că s-au întâmplat multe nenorociri, dar de data asta nu se întâmplă nimic, omul este la locul lui, are pașaport ca al tău, deci sunteți compatrioți, mai termină cu mutra asta.

Era cald și Omar deschise ferestrele. Căută muzică arabă și începu să cânte și el. Avea o voce frumoasă. Și cel de acum douăzeci și șapte de ani cântase. Niciodată nu-l întrebase pe Raul la ce se gândise când urcase în mașina arabului spre Jericho, el fiind fiul unei evreice bogate, emigrată din anii copilăriei peste ocean și-a unui tunisian din Lucca, doctor, sărac lipit pământului, dar al dracului de frumos. Cei doi se cunoscuseră la facultate. Și, cu toate prognozele proaste, au fost fericiți până la moartea ei timpurie. Ea se așezase, ca și acum, lângă arab, iar el stătea pe banca din spate și se uita spre munții de piatră fără să scoată un cuvânt. Era deja bolnav, obosea repede și uita totul și mai repede. Avea zile bune, ca în săptămâna petrecută în Israel, dar și zile proaste ce o aruncau într-o profundă deznădejde. Omar luase același drum. Marea se ivea la orizont. Un contrast fantastic. Cenușiul deschis, apoi roșietic al pietrei, albastrul cerului și marea. Nisipul avea pete albe-gălbui, cu siguranță era sarea așezată peste el. Mașina opri și Omar fugi să le cumpere două bilete de intrare.

– Nu vii cu noi?

– Nu, zise, eu sunt sătul de Masada. Vin de câteva ori pe an aici, cu turiști, cu rude, mai bine beau o cafea și aștept.

Noi am urcat. Un pic pe jos, apoi cu un fel de ascensor, apoi din nou pe jos. Era plin de turiști. Cei mai mulți sud-americani.

– Și acum, zise Ștefania, caută o piatră, te rog, să ne tragem sufletul și să-mi spui de ce Masada și nu orice alt loc…

Ici-colo erau copăcei, destul de amărâți, ceea ce nu mira pe nimeni, clima era neprietenoasă, piatră și deșert, apa mării sărată, ploi puține. O minune că mai puteai vedea câte-un copăcel pe-aici.

Iar pietre erau destule.

– Cred că stăm pe zidul unei case, zise Ștefania, ești lipsită de pietate…

– Dar uite ce priveliște, zise ea, uluitor.

– Ai fost cu el aici?

– Da.

– Și? Îl aduci din nou cu tine?

– Da.

– De ce? Eu nu am mai fost niciodată în locurile vizitate cu iubiții mei.

– El era viața mea.

– Și ce câștigi dacă te încarci negativ, el nu mai este, nu te vede, nu te aude, ce aștepți ?

– Nimic, zise, este un fel de a-mi lua rămas bun.

Ștefania închise gura.

– Te las singură, zise, eu mă uit la rămășițele civilizației mele…

– Vezi să nu te împiedici de Josefus…

– Nu. Eu îl vreau pe Herodot. Totul sau nimic.

– Materialistă ai fost toată viața.

Când Ștefania se îndepărtă, închise ochii. Vedea ziua aceea de octombrie, însorită ca asta, el în cămașa lui albă, frumos ca un zeu, pășind printre pietre cu ea, sărutându-i părul și mulțumindu-i pentru acele momente de neuitat, ascunși între ruinele unei case, rugându-se tuturor dumnezeilor cerului să-l facă bine, plângând în hohote la gândul că vine ziua de rămas- bun, poate mai repede decât așteptau, ștergându-și ochii roșii cu mânecile și aducându-și aminte că mai au viața între ei, hotărând să lupte până la capăt.

– De ce te-ai îndrăgostit de mine?, o întrebase.

– Pentru că tu ai fost trimis în drumul meu, i-a răspuns.

– Nu știam că o să mor tânăr, zise, dacă aș fi știut, nu știu ce aș fi făcut…

– Încă ești aici, i-a spus, tu ai fost trimisul, soarta, nu știu ce cuvânt să folosesc, tu ai fost al meu…

– Crezi că ne-am putea arunca de pe stâncile astea?

– Da, zise, dar n-o facem. Nu este parte din plan. Noi mergem până la capăt.

Deschise ochii. Deasupra mării un nor alb, ca un bebeluș în burta mamei, se aduna, se lungea, lua altă formă. Deveni un R. Ori crezu că este unul.

– Raul, zise, am venit să-mi iau rămas bun. Cândva trebuie să ne găsim liniștea. Azi facem ultimul drum.

O pasăre țipă scurt deasupra capului ei. Era neagră.

– Gata ritualul?, întrebă Ștefania, apărută ca o stafie colorată în spatele ei.

Norul alb dispăruse. Stătea agățată pe un munte imens de piatră, cu un albastru intens peste ea și altul mai intens sub ea. Îi chemă mirosul în amintiri, râsul lui copilăresc, vocea lui adâncă. Nu venea nimic.

– Coborâm, zise, trebuie să intrăm în mare… apoi Jerico. Și acolo sunt pietre. Plus râul.

– N-a venit, zise Ștefania, de data asta mai blândă, îmi pare rău.

Coborâră fără un cuvânt. Omar aștepta în mașină.

– Mergem la apă, zise, trebuie…

– Da, zise, marea ne așteptă.

Înainte să urce în mașină, aruncă o ultimă privire în urma ei. Acolo unde stătuseră pe stâncă o umbră subțire se apropie de prăpastie, apoi alunecă încet spre pământ.

– Zbor lin, Raul, șopti, se așeză pe scaun și închise ușa.

Venise. Era el. Trebuia să vină. Așa stătea scris. Acum se liniștise. Știa că nimic nu se pierde. Și că merită să aștepți.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.