Acasă Dragoste, străinătate și vis ”Mere coapte” de Letiția Vladislav

”Mere coapte” de Letiția Vladislav

65
mere coapte proza de lelitita vladislav murcia spania

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roIeșise cu el la plimbare în orașul înzăpezit. Piața de Crăciun era plină. Mirosea a vin condimentat cu mirodenii, a uscățele, fumul cârnăciorilor prăjiți se ridica peste turnul bisericii, se vorbea tare, se râdea și mai tare, era singura piață ce-ți făcea poftă de sărbători și zile libere. Nu mai fusese de ani de zile la piața de Crăciun, ba erau copiii răciți, ba ea era fără chef, apoi boala și moartea bărbatului, lipsa banilor și toate problemele financiare lăsate pe umerii ei. Se îmbrăcase cu ce avea mai bun în dulap. Daniela, prietena ei, o ajutase la alegerea garderobei potrivite unei întâlniri cu un bărbat, aproape necunoscut, îl văzuse de două ori la două chefuri, vorbiseră câte ceva, băuseră un pahar împreună, mai mult nimic. El o sunase pe Daniela, încercând să aranjeze o întâlnire la piață, seara, când era mai romantic, nu ziua, când străzile erau ocupate de cerșetori, străini, unii chiar obraznici, gospodine care-și făceau cumpărăturile, nimic special, un centru destul de mic, ca o răscruce de drumuri, strada comercială și gara prin apropiere. La început era hotărâtă să zică nu, n-avea nici timp, nici chef, frigul nu-i plăcea și nici nu prea știa ce ar putea vorbi cu acest bărbat, atrăgător și al dracului de șarmant, îl analizase la cele două chefuri, toate femeile erau numai în preajma lui, știa să te învârtă pe deget, calcula cuvintele și avea impresia că până și zâmbetul aruncat cu nonșalanță în cele patru vânturi era măsurat, fiecare femeiușcă primind porția ei parfumată. Îi era egal. La urma urmei ieșea la o piață, bea un vin fiert, străbătea drumul în lung și-n lat, uita, pentru un ceas de viața ei nenorocită, tinerețea ei ținută sub lacăt putea ieși afară la aer, va trăi un ceas după ce a fost moartă trei ani și câteva luni. Acceptă. Nu avea nici planul A, nici planul B. Era prima ei ieșire fără așteptări. Nu avea ce filozofa cu el. De când se știe ea fusese un fantastic depozit de gunoaie sentimentale, nu ale ei, ale celorlalți, bună ascultătoare fiind, reușise să-i atragă pe toți pierduții în jurul ei, asculta, suferea și sfătuia până la epuizare. Poate acest bărbat avea ceva pe suflet, se gândi, iar mutra ei tâmpită îl atrăgea, știa că numai cu ea poate vorbi o noapte întreagă fără să-i fie frică.

Luă tramvaiul până la gară. Era într-adevăr frig. Tarabele vânzătorilor se întindeau de la ieșire până dincolo de biserică. Fiecare baracă avea alte lumini. El o aștepta în fața uneia unde se vindeau mere coapte. Simți c-o apucă amețeala. Merele miroseau aparte, ca acasă, acel acasă pe care nu-l mai avea, nici în buletin, nici în viață, desigur, era pe undeva  prin lumea asta mare, dar nu-l mai putea atinge cu ochii.

– Credeam că nu vii, zise el, sărutându-i mâna, un gest nobil aici, între mere, turtă dulce, vin fiert și ”O, Tannenbaum…”

– Aici sunt.

– Vrei un măr?

– Nu, zise, exact acum mă gândeam că merele au fost de când mă știu, sinonimul unui acasă, sigur, temeinic, fără moarte…

Bărbatul tăcu. El se întorcea peste câteva zile în orașul lui, la acel acasă al lui, iar ea nu mai avea decât ceva ce se numea acasă pe hârtie, dar nu și în suflet. În suflet nu mai avea nimic. Moartea asta nenorocită o pusese în genunchi pentru tot restul zilelor ei. Cum poți trăi de pe o zi pe alta? Poți. Cu niște ani înainte l-ar fi crezut nebun pe oricine i-ar fi spus că se culcă noaptea să se poată trezi dimineața, rutina oribilă, să pleci la lucru, să te întorci începând un alt lucru, să plângi și să blestemi o soartă ce n-a fost niciodată generoasă cu tine și să te culci din nou devreme, pentru că așa funcționa roata vieții. Plecară spre biserică. Era slujba de seară. Intrară, pentru că el era curios să vadă cum se roagă străinii.

– Ca toată lumea, i-a spus, nu cred că este ceva special.

O lumânare aprinsă pentru cei morți, o cruce în fața unei icoane, el pleznea de viață, ea își căra mortul în spinare, pastorul vorbea,  el neînțelegând nimic, pierduse interesul, nici ea nu era leșinată să stea acolo, nu era deloc bine cu sfinții, ieșiră și se opriră în fața tarabei cu vin fiert. Comandară două căni.

– Făceam și noi, zise, nu cu toate mirodeniile astea, dar făceam, numai iarna când era frig afară și îți înghețau oasele prin stațiile de autobuze până acasă.

– Tu vii din Ardeal, acolo aveți alte obiceiuri. Noi nu beam așa ceva.

– Noroc !

El bău primul.

– Nu-i rău. Crezi că ne putem îmbăta?

– Dacă rămânem la ceașca asta, nu.

Îl privi cu lupa. Luminile erau difuze, mai mult întuneric, iar el stătea cu spatele la becul gălbui. Arăta bine. Părul cărunt perfect tuns. Perfectă barba, căruntă și ea. Un surâs pe care nu-l puteai controla, nici pune pe balanță. Era aparte. Brunet. Elegant. Pe vremea ei nu erau prea mulți bărbați eleganți prin Bucureștiul iernatic. Poate erau, dar ei i se păreau toți la fel. Cam mohorâți.

– Te-am observat la ultimul chef, în satul acela cu nume greu de pronunțat, la blonda…

– Da, îl întrerupse ea, îmi aduc aminte. Am și vorbit ceva despre singurătatea mea. Venisem cu Daniela.

– M-a durut, zise el, ești prea tânără să trăiești în trecut.

O altă înghițitură. I se făcuse cald. Efectul vinului. Și el avea obrajii roșii.

– Pari o adolescentă, zise, ai ceva în tine ce nu mă lasă să plec.

– Nu-ți face planuri. Sunt moartă.

Îi luă mâinile. Ardea. Nu-i plăcea focul ce ieșea din el. Frica o paraliză, așa că își retrase mâinile cu repeziciune. De când era văduvă, nu intrase nimeni în viața ei. Nici nu simțea lipsa unui bărbat. Era obosită. Și acum, cu sau fără voia ei, stătea față în față cu unul.

– Fugi de viață, zise el, vorbesc așa nu pentru că bem aici vin fiert, ci pentru că simt că te închizi în tine.

– Îți este greu să pricepi că eu nu mai am viață? Sunt un robot.

La baraca din spate începuse muzica. Un cântec vesel, tocmai bun pentru chefuri. Simți cum încep să-i curgă lacrimile pe față.

– Aș vrea să mă întorc acasă, îi zise, dacă nu te deranjează… nu rezist…

Tot drumul nu scoase un cuvânt. I se făcea spaimă la gândul că acest bărbat i-ar săruta buzele, deschizându-i nasturii bluzei, că ceva în ea ar lua-o razna, pentru că de ani de zile nu mai fusese singură cu un bărbat, că ar mușca din el ca din merele coapte și nu s-ar duce la lucru, telefonând că are gripă și migrene teribile, pentru o singură zi o putea face, că nu l-ar mai lăsa să plece, pentru că, odată gustând din plăcerea nopții, nu mai putea accepta singurătatea altor nopți.

– Ți-e frică de dragoste?, o întrebă el, ghicindu-i gândurile.

– Da, răspunse.

Tramvaiul se opri și Daniela îi aștepta în stație.

– Mergem la tine, îi zise, cu mămica nu-mi place să chefuiesc, tu ești singură, nu ne incomodează nimeni.

Intrară direct la subsol. Casa era prea mare pentru trei. Se simțea singurătatea peste tot. Aprinse lumina și deschise o sticlă de vin.

– Nu-l fierb, zise, mă doare capul.

– Stinge lumina, zise Daniela, mai bine două lumânări, este mai intim.

Bău pahar după pahar. Nu le mai numără.

– Are să se îmbete, îi zise Daniela bărbatului, moartea asta a spart ceva în ea, vrea să uite și nu știe cum…

Se făcu că nu aude. Femeia avea dreptate. Bea să uite. Și nu reușea. Lua pastile să doarmă. Și nu dormea. Era pierdută.

– Eu nu mai merg acasă, zise Daniela, sunt turtă, mă urc sus în dormitorul cel mic.

El nu zise nimic. Lumina grădinii lăsa o pată palidă direct pe masă. Stinse lumânările.

– Am băut prea mult, zise, nu vreau să dau foc casei… Poți dormi aici, îi zise, sofaua asta se face pat și în comodă ai lenjeria… eu urc…

– Rămâi, zise el.

Se apropie de ea, îi deschise nasturii bluzei, exact cum se gândise în tramvai, începu să-i sărute gâtul, coborî cu buzele spre sâni, apoi o îmbrățișă sărutându-i buzele.

– Nu te opune, zise, ești vie…

Tremura ca o salcie. Nu știa dacă este de frică ori de plăcere. Când se afundă în ea, nu mai simți nimic. Se topise. Murea. Și se năștea din nou.

– Am o nevastă, îi zise el, deschizând ferestruica și aprinzându-și o țigară.

– Mi-am închipuit, răspunse, încă tremurând.

– N-o iubesc. Am copii. Pe ei îi iubesc.

– Nu te-am rugat nimic, zise.

Oare de ce acest bărbat mirosea a mere coapte? De ce nu se făcea ziuă în ea? Se terminase. Cu acordul ei. Acum dorea să plângă singură.

– Joi mă întorc, zise, ne vedem în vară.

– În vară nu se mai mănâncă mere coapte. Mai bine nu.

El închise fereastra și se lungi lângă ea. Încercă s-o îmbrățișeze, dar ea îl împinse cu mâna și se întorsese cu spatele.

– Trebuie să dorm, zise, mâine lucrez.

Când se trezi, era singură. El plecase. Daniela mai dormea. Își bău cafeaua, deschise ferestrele să iasă mirosul acestui bărbat, luă autobuzul și se pierdu în vuietul zilei. Numai mirosul merelor mai persista pe buzele ei.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

NICIUN COMENTARIU

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: