Canada mă uimește și mă impresionează și azi, în feluri greu de exprimat.
Azi voi vorbi puțin despre Muzeul Emigrației din Halifax, pe care l-am vizitat recent, un punct de intrare al emigrației mondiale în această țară. Prin acest port au pășit mai mult de un milion de suflete venite din lumea largă. Răscolitor loc, unde înțelegi că ești doar o picătură în oceanul diversității emigrației canadiene. Chiar dacă noi am venit târziu, cu avionul, și nu cu vaporul, tot am fost profund mișcată de experiența similară pe care am avut-o. Mai întâi, regretul aproape unanim al emigranților la gândul celor lăsate în urmă: o țară, o limbă, o familie, prieteni, obișnuințe, un fel de a înțelege viața și de a te raporta la ea… precum și dorința de a rămâne ce este fiecare. Apoi, necunoscutul, fricile, emoțiile, dar și noile șanse care te așteptau la sosire. O altă lume, cu o altă compoziție, diferențe culturale cât hăul dintre lumi, pe care, la vremea aceea, nici nu le-am bănuit. Așa cum am remarcat și cu alte ocazii, noi, fiecare în parte, vedem lumea într-un fel anume și probabil că ne așteptam ca ea să fie doar una, înțeleasă la fel de toți. Mi-a luat timp să realizez cât de diferit este văzută, să îmi dau seama că alții trăiesc în alte realități, că percep viața complet diferit.
Și cu toate acestea, experiența emigrării, indiferent că a fost determinată de o necesitate, o dorință de schimbare sau doar de dragul climei canadiene, ea îi aduce pe toți la un numitor comun, căci toți am văzut prin (aero)porturi copii dormind pe valize, pe cufere sau pe unde apucă, toți am făcut ce am putut la sosire etc. Apoi, mai toți a trebuit să ne reconstruim identitatea, într-un anume fel e ca și cum a-i lua-o de la capăt. Adevărat, construiai pe înțelegerile dinainte, dar de multe ori trebuia să reînveți anumite lucruri, să te reclădești pe dinăuntru, să te cauți în alte feluri, să te găsești pe tine, cel reconstruit în lumea nouă – o lume ce se bazează pe un alt sistem de valori decât cel de acasă.
***
Excursia de la Halifax se datora unei conferințe a Academiei Canadiene de Inginerie. Este vorba despre întâlnirea națională, amânată de mai multe ori din cauza pandemiei, în 2022 și care a avut loc, în sfârșit, cu o ceremonie pentru noii membri ai Academiei, primiți din 2020 încoace.
Soțul meu se numără printre ei. A Member of the Canadian Academy of Engineering/Membre de l’Académie Canadienne du Génie.
„Te-ai gândit că vei deveni membru al Academiei Canadiene când ai emigrat?” Răspunsul este, categoric „NU”. Aici nu e ca atunci când te înscrii la un doctorat, îți dai examenele, scrii teza și cumva anticipezi deznodământul. Aici trebuie ca alții să te recunoască pe tine ca egal care să le stai alături… O onoare care vine doar după ce ai fost remarcat și ți-ai adus contribuția.
Având în vedere că această recunoaștere vine la doar câțiva ani de când am luat-o de la început, te-ai fi putut aștepta la așa ceva? E dovada că șansele care ni s-au oferit sunt reale. Ești încurajat să devii cât de bun poți să fii de fapt. Da, a fost o muncă susținută de o viață. Nu în ultimul rând, însă, a fost nevoie și de un mediu care să încurajeze în loc să distrugă, să susțină în loc să desființeze.
***
Îmi amintesc că în muzeul emigrației, un „proaspăt” canadian îi scria fratelui său de acasă: „În Canada curge lapte și miere. Dacă vii, însă, va trebui să-ți găsești propriile vaci și albine.”
***
Sunt multe lucruri care ni s-au pus la dispoziție, e adevărat că ni s-a oferit o șansă, dar și noi am pus umărul. Nu mă refer doar la taxele pe care le plătim prin lege, ci și la experiența câștigată, la unele aspecte culturale, dar și la alte lucruri aduse „pe aripi” în zborul spre Canada, care au dat rod, îmbogățind acest pământ al făgăduinței – atât de departe și, totuși, atât de aproape de ceea ce numim „acasă”.
***
La ceremonia în onoarea noilor academicieni s-a ținut și un laudatio. Eram toți în picioare, indiferent din ce colț de lume venisem. Apoi a rulat un video: Oh, Canada. A început doar cu o imagine, fără sunet, cu o pasăre planând, purtată de curent, spre înalturi. Era ceva ce înțelegeam toți. Apoi vocile ni s-au unit, indiferent de accentul fiecăruia, într-un ”we stand on guard for thee”, într-o promisiune făcută țării de adopție. Apoi, sala a devenit mută de emoție. De recunoștință. Se crease astfel un curent care ne ducea înainte, precum pasărea purtată spre înălțimi.
***
Ne-am întors la Toronto cu Air Canada, care mai întâi ne-a anulat zborul, apoi ne-a repartizat la un avion ce-a trebuit schimbat (apoi am aflat că și acela a fost anulat), iar la a treia încercare de zbor s-a întârziat cu orele. Citesc că în acest weekend Air Canada a bătut toate recordurile la întârzieri… O parte din experiența canadiană?…
Apoi taxi-ul în care ne-am urcat era condus de un etiopian foarte nemulțumit de ce se întâmplă aici. Se referea la nevoia ca guvernul să balanseze suportul și înțelegerea pe care o dă celor în nevoie, fără însă să tolereze abuzul sistemului. Am gândit că taximetristul putea să-și spună ofurile grație dreptului său la opinie, un lucru pe care nu îl prețuim destul. We take it for granted.
***
Anul acesta am petrecut ziua Canadei într-unul din locurile declarate monument mondial UNESCO, păstrător de istorie canadiană. Un alt motiv să fim impresionați.
O lume aparte, în care diferențele noastre capătă alt înțeles, relativ… iar la întoarcere am fost bucuroși să cumpărăm un tricou celebrând Canada, cea din 1867, cu o istorie atât de diferită de a noastră.
Iar noi, în această excursie, când eram pe malul râurilor, ne-am adus aminte de defileul Oltului, sau de unele monumente UNESCO din țară, iar când am văzut o biserică din Lunnenburg, din secolul al XVIII-lea, am asemănat-o cu biserica din deal, din Poiana Sibiului. Mărginimea Sibiului rămâne la fel de prezentă aici, ca în toate celelalte locuri pe care le-am văzut, la fel cum și scoțienii își aduc masivele muntoase în casele lor strămutate pe noul continent, germanii își numesc hanurile Pădurea Neagră, iar italienii își numesc restaurantele Bella Roma. Este nevoia de a replica ceva de acasă, ceva ce rămâne adânc înfipt în suflet, indiferent pe unde cutreieri. Observ că e o nevoie universală. Poate de aceea în Canada se găsesc localități cu nume aduse de la casele fiecăruia: de la Boianul din Basarabia, la London, Cambridge, Paris etc.
Eu, personal, sunt recunoscătoare că am voie să fiu ceea ce sunt. Că pot fi respectată exact așa cum sunt, fiind invitată să respect, la rândul meu… Iar asta nu-i puțin lucru! E, poate, ingredientul cel mai important al oricărui pas înainte.
