”Moscova nu mai crede în lacrimi. Nici Bucureştiul” de Mirela Nicolae

915
Mirela Nicolae Moscova nu crede in lacrimi leviathan.ro

cronica de film leviathan.ro logoRecent am avut o dispută de idei cu unul din prietenii mei virtuali. Acesta afirma că filmul sovietic Moscova nu crede în lacrimi” (1979) este unul propagandistic. Mi-am permis să-l contrazic susţinând că sus-numita producţie cinematografică este mai mult de-atât. Din fericire, revederea filmului m-a facut să rămân consecventă în afirmaţie.

Duminică noaptea, TVR2 a retransmis pelicula premiată în 1981 cu Oscarul pentru cel mai bun film străin. La aproape patru decenii de la realizarea sa, această creaţie artistică rămâne actuală. Filmul, care durează două ore şi jumătate, spune destinul a trei femei prietene, venite la Moscova, la finele anilor ’50 ai veacului trecut, pentru a-şi face o carieră şi ca să-şi găsească fericirea.

moscova nu crede in lacrimi poster

Destinele lor sunt cele ale oamenilor obişnuiţi. Soarta li se pierde în derizoriul cotidian şi poate fi multiplicată la nesfârşit nu doar pentru populaţia din spaţiul fostei URSS, ci şi al ţărilor-satelit.

Prima dintre prietene, Antonina (Raisa Riazanova) se va căsători cu un băiat de la ţară, cam nevolnic la minte dar familist convins, un bărbat simplu şi corect. Vor întemeia o gospodărie la marginea oraşului alături de părinţii lui şi de cei trei copii ai lor.

Cea de-a doua, Ludmila (Irina Muraviova), rebela grupului, actriţă şi oportunistă de vocaţie, îşi va rata tinereţea alături de un hocheist, pe vremuri în plină ascensiune, dar decăzut din pricina alcoolului şi a slăbiciunii caracteriale. Divorţată de acesta, Ludmila îşi va accepta soarta mediocră.

Ȋn fine, ultima dintre protagoniste, cea de-a treia, este Katerina (Vera Alentova), mezina şi naiva grupului. Ȋn timp, ea dovedeşte cea mai mare ambiţie. Personalitatea sa puternică o ajută să-şi crească fetiţa din flori, să urmeze o facultate iar, la mijlocul vieţii, să conducă o mare întreprindere din Capitală. Katerina îşi va găsi fericirea târziu, în persoana unui lăcătuş mecanic plin de prejudecăţi dar şi de calităţi umane. Goşa (Alexei Batalov) îi va echilibra acesteia viaţa.

Filmul ”Moscova nu crede în lacrimi” merită (re)văzut deoarece transmite şi anticipează, prin mesaje subtile, secolul care va veni.

film moscova nu crede in lacrimiȊn 1958, momentul în care debutează acţiunea, muncitorii ruşi nu petreceau seară de seară în chefuri interminabile; iar funcţionarii şi intelectualii nu aveau dialoguri savante la întâlnirile dintre ei, aşa cum vedem în imagini. Să fim serioşi! Prezentarea idilică a vieţii lor este o mare ironie a regizorului la adresa vremurilor totalitare, a stereotipiilor de gândire, limbaj şi comportament. Poate este şi o parabolă prin care ni se transmite că, după îngrozitoarea dictatură stalinistă, oamenii au simţit nevoia să se descătuşeze prin dans şi cântec. Atenţia privitorului va remarca apartamentele de lux în care locuiau tovarăşii activişti şi contrastul dintre ele şi încăperile sărăcăcioase ale căminelor în care stăteau înghesuiţi tinerii aspiranţi la glorie.

Limba de lemn, ipocrizia parveniţilor, universale indiferent de ideologie şi epocă, sunt fin creionate de un scenariu dinamic.

”Egalitatea de şanse”, un concept devenit popular pe mapamond 40 de ani mai târziu, este, la rândul său, una din temele alese pentru această producţie de regizorul Vladimir Menşov.

Fata tânără şi săracă, sosită la oraş, ţinută la distanţă de unchiul ei bogat şi bine situat, un respectabil tovarăş profesor, va izbândi în viaţă muncind şi învăţând, învăţând şi muncind. Deşi nu ni se spune, ştim că Partidul i-a oferit această şansă: de la strungăriţa timidă, ea ajunge o ingineră de succes, şefă peste 3.000 de salariaţi. Scoateţi partidul sovietic din context şi introduceţi un altul, de oriunde din lumea asta, inclusiv de la noi. Istoria se repetă prin multiplicare, nu-i aşa?

De ce nu mai cred că filmul este unul propagandistic: singurul tablou de conducător care apare în foarte puţine cadre este cel al lui V. I. Lenin. Poza liderului e filmată strâmb, de departe, parcă pentru a ne transmite nevolnicia societăţii pe care Vladimir Ilici a impus-o cu sânge atâtor popoare. Strungurile se defectează periodic şi au nevoie de reparaţii, semn că economia nu e perfectă. Dimpotrivă. Chiar vodevilul introdus artificial în peliculă reprezintă un mesaj în cheie ironică la adresa epocii comuniste.

E foarte interesant că în varianta finală a filmului a trecut o replică a unui personaj care îl invocă pe Dumnezeu. Să apelezi numele Creatorului într-un film de audienţă generală, realizat în 1979, în URSS, iar secvenţa să treacă de vigilenta cenzură, asta da, este o performanţă!

”Moscova nu crede în lacrimi” vorbeşte despre uniformizare, decepţii, prejudecăţi, inegalitate socială, despre eşecul ideologic fardat şi mascat prin intermediul unei politici aparent democratică, în esenţă totalitară şi discriminatorie. Sunt convinsă că a luat pe merit premiul Oscar. Criticii americani de film, blamaţi de multe ori pentru deciziile lor controversate, probabil că au întrevăzut în această producţie societatea de azi, cel puţin pe cea influenţată de ideile socialiste, utopice şi păguboase.

Uitaţi-vă în jur! Trăim într-o uniformizare accelerată. Ȋnvingători sunt oamenii lipsiţi de empatie, sărmanii veniţi la oraş în căutarea fericirii, dispuşi la orice fel de compromisuri pentru a-şi obţine propria variantă.

Partidul rămâne în tot şi-n toate pentru că el te inventează, te urcă şi te coboară, după caz.

Ȋn 2018, la fel ca Moscova, nici Bucureştiul nu mai crede în lacrimi văzând câte destoinice ”motostivuitoriste” îi domină devenirea.

Vezi și: Arhiva rubricii 100 de ani de școală națională de Mirela Nicolae

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.