…de câteva zile sunt tristă! Nu sunt tristă din cauza lui martie care m-a părăsit cu nori grei, frig și chiar cu zăpadă, zgribulindu-mă. Aprilie a năvălit pe străzile orașului și în grădinile din jur cu mult curaj, însoțit de un vânt binevoitor care a alungat norii de pe cer, făcând loc soarelui pentru câteva zile. Copacii s-au bucurat de soare și-au îndrăznit să înflorească. După numai două zile de soare, copacii și-au spuzit coroana, și-au înzorzonat crengile cu ghirlande de flori albe, roz. O minune a naturii vii! Mai ales magnoliile și-au împodobit coamele crengilor cu rozul-alb al petalelor, ce abia au așteptat să-nflorească… și-apoi, iar nori, iar vânt. Ploua și ningea cu petale de flori, dezgolind fără milă crengile. Și așa am ajuns la mijlocul lui aprilie, o lună capricioasă, dar decisă să alunge iarna cu orice preț. Chiar și cu prețul florilor sacrificate. Am așteptat, ca în fiecare an, ca cireșul din colțul grădinii să înflorească. Când înflorea, când coama lui rotundă era spuzită peste noapte de florile lui, se lumina totul în jur. Întreaga grădină. Lumina florilor albe în soare se răsfrângea până la etajul 6, luminând miraculos balconul. Era una dintre bucuriile mele în fiecare primăvară. Și asta de peste zece ani, de când m-am mutat aici. Mereu aceeași bucurie dăruită mie de cireșul din colțul grădinii de sub balconul meu. Dar în acest an nu a mai fost așa. Toți copacii din jur au înflorit, numai el nu. Am călcat pe petalele de flori căzute ca pe un covor viu, de parcă și pământul a înflorit și el. Numai cireșul nu a mai înflorit. Coroana lui a rămas cu crengile uscate, ridicate ca niște brațe subțiri, lungi, negre, moarte, ridicate spre cer. Doar o singură ramură, pornită din trunchiul copacului lipsit de viață a înflorit, dăruindu-mi câteva flori roze, albe. O minune! Dar brațul acesta plin de flori al cireșului nu îi va salva viața. Va fi tăiat. Acum înțelegeți de ce sunt tristă?! Mă dor și mă întristează toți copacii și toate florile sau rododendronii care nu înfloresc și rămân uscați, fără viață.
Va trebui să mă despart de cireșul care m-a însoțit timp de zeci de ani. Ani petrecuți alături de el. Ne împrietenisem. Este o despărțire pe care nu am cum să o evit. Mă uit la el aproape cu lacrimi în ochi, cu inima strânsă de tristețe și-i mulțumesc pentru toți anii în care a fost mereu alături de mine, privindu-mă din colțul lui de grădină, de sub balconul meu. Ne salutam în fiecare dimineață când treceam pe lângă el. Ne luam rămas-bun în fiecare seară, mergând la culcare. Și copacii dorm, nu? Acuma știți de ce sunt tristă. Aș dori să plantez pe acel loc un nou copac, la fel de frumos, care să-i ia locul… Mi-aș dori tare mult să o pot face… Dar nu se poate. Grădinarii vor decide ce se întâmplă mai departe cu el și cine o să-i ia locul. Tristă sunt de câteva zile și parcă a murit o parte din mine odată cu el.
Căutând printre manuscrisele mele, am găsit un text scris prin anii ’80. Un reportaj despre un om care dorea să planteze un copac în grădina lui. Povestea asta mi-a venit în întâmpinare învăluindu-mi tristețea cu speranța că mereu, pe acest pământ, mai sunt oameni care au bucuria să planteze copaci tineri în grădinile lor… E timpul potrivit pentru așa ceva. E timpul lor. Natura vie își cere cuvântul an de an. Mereu. Nu ne rămâne nouă, oamenilor, decât să ascultăm chemarea ei la viață.
Mă gândesc că reportajul meu de atunci, apărut în revista „Luceafărul” în 1980, sub titlul Natură vie”, a fost, de fapt, unul din primele mele Decupaje, pe care le numeam atunci… reportaje!, momente surprinse prin pelerinajele mele reportericești prin țară.
Așadar, iată primul meu Decupaj de atunci, care acum a reușit să-mi alunge tristețea care m-a cuprins de câteva zile, căci tare mi-aș dori să fiu chiar eu omul cu firul de copac purtat în servieta burdușită…
„Pe peronul unei gări aruncate undeva în inima Bărăganului – poate să se numească Bărăganu, Borcea Haltă, Ovidiu, unde nu opresc decât trenurile personale, acceleratul sau rapidul salutându-le doar în goană, cu un șuierat prelung de locomotivă – în dimineața aceea luminoasă de martie, coborâse din tren un bărbat între două vârste. Era de statură mijlocie, puțin adus de spate, cu brațele puternice și mari. Purta o servietă bine burdușită, pe care o ținea cu o mare grijă. Parcă ducea un trofeu, atât era de important în ținuta lui demnă, bărbătească, voind să ascundă efortul. Coborâse din tren cu atenție. Urmărindu-i fiecare pas pe care-l făcea pe treptele vagonului, observai cum ferea ceva ce-i era lui foarte prețios. Atent să nu se spargă, să nu se strice, să nu se rupă, apoi, odată ajuns pe caldarâmul peronului, porni grăbit pe drumul ce ducea spre satul ascuns între copaci, undeva la marginea orizontului. Grăbea pașii pe măsură ce se apropia de gardul gării, pierzându-se în șerpuirea prăfuită a drumului. Fusese singurul om care coborâse în gara aceea, din inima Bărăganului. Liniștea înconjura gara, pătrundea în vagoanele supraaglomerate, învăluindu-le în mantia ei binefăcătoare și curată, prelingându-se în cele din urmă în verdele ogorului ce se întindea dincolo de calea ferată, însoțind drumețul. Binecuvântată liniște! Și oamenii din tren o simțeau, oprindu-și conversația, ascultând-o. Doar omul cu servieta burdușită spărsese ceva din atmosfera aceea de neclintire aparentă, spărsese tăcerea cu pași egali și mari. Se grăbea. Avea o țintă anume. Satul unde locuia. Casa lui. Grădina lui…
Aproape toți călătorii ieșiți la geamuri îi conduceau pașii în tăcere, doar cu privirea, însoțindu-l o bună bucată de drum.
Mă îndreptam, de data aceasta, în peregrinările mele reportericești prin țară, spre Hârșova și Cernavodă. Reporterul trebuia să fie de față și să relateze despre efortul oamenilor de aici în lupta cu apele umflate ale Dunării. Inundații, viituri, apă, multă apă… erau cuvintele care se aflau pe buzele călătorilor, trezind pe chipurile lor cutele îngrijorării. Ochii căutau orice urmă de apă, de inundații ce se ivea de-a lungul căii ferate. Cu cât te apropiai de Dunăre, de traseul apelor ce amenințau, cu atât te întâlneai cu mai multă apă băltită în mijlocul câmpului, țintuind tulpinele copacilor sub presiunea ei. «Ce de apă!», își spuneau oamenii. Priveau la tot acest spectacol, văzut din fuga trenului, din ce în ce mai atenți. Dincolo de fereastră ochii căutau cu îngrijorare. «Ce de apă!», spuneau cu glas șoptit, iar șoaptele erau înfundate de zgomotul roților de tren…
Cu cât ne apropiam de Cernavodă, discuțiile se legau tot mai mult în jurul acelorași probleme: apa, inundațiile, digurile, distrugerile. «Ce fac oamenii de aici?», se întrebau. «Ce se întâmplă cu casele lor? Dar animalele? Dar ogoarele? Uite, grâul a încolțit de-o șchioapă! O fumusețe de grâu! Vor rezista digurile?»…
Din magma fierbinte a discuțiilor, a întrebărilor ce aprindeau îngrijorarea și sufletele oamenilor într-o firească neliniște, neputând rămâne indiferenți la cele ce se petreceau în jurul lor, s-a desprins liniștit, puternic, bărbatul acela între două vârste. Iar sub braț purta o servietă grea, bine burdușită. Din ea creștea (realmente, asta era senzația), aidoma unui braț ridicat spre cer, tulpina firavă a unui pui de pom. Tulpina gingașă – un singur fir, crescut poate prea lung, doar la vârf cu câteva ramificații verzi, ce contura firav viitoarea coroană – era purtată de brațele puternice ale bărbatului cu multă precauție. Avea grijă să nu frângă firul acela de natură, încă vie, căci în servietă era păstrat sâmburele de viață: rădăcina. Un mușuroi de pămând umed, abia decupat din inima vreunei grădini, umplea servieta peste măsură și el proteja viața rădăcinii. Gospodarul se grăbea să-l depună din nou în pământul primitor al grădinii sale, convins că apele Dunării nu-i mușcaseră niciun petec de pământ. Bărbatul se grăbea să-l planteze în grădina lui ca să se poată bucura apoi de umbra și de roadele lui binecuvântate. Ca să se bucure el și familia lui, purta cu atâta demnitate răsadul acela de natură vie, uitând sau ignorând prezența apei care, la numai câțiva metri depărtare, bătea amenințător la porțile satului, apărat totuși de digul ridicat de oamenii săi. Era o înfruntare cu natura…
Dar în alte sate din județul Constanța, aflate pe traseul Dunării care amenința: Rasova, Dunăreni, Viile, Alimanu, Seimeni, Dunărea sau Ostrov am putut vedea oameni care-și îngrijeau liniștit răsadurile din grădină, salvând ce se mai putea salva de furia apelor. Era o luptă tacită, care pe care! Numai încrederea în munca și în efortul lor îi făcea să fie mai puternici, mai încrezători și mai siguri de natura vie care-i binecuvântează din primăvară până în altă primăvară, și așa an de an.
La Ostrov locuitorii chiar văruiseră caișii spuziți de floare, îngrijindu-i gospodărește, cu toate că o parte din ei se aflau în apă. Dar, mai mult decât orice, ei, copacii, credeau în viața lor ce trebuia să dureze alături de oamenii locurilor, aproape obișnuiți să înfrunte împreună vitregiile naturii, ce-i pune la încercare în fiecare primăvară. Furia apelor este stăvilită, înfruntată, oprită de diguri solide, pe care tot ei le păzesc și le întrețin zi și noapte, într-o neobosită veghe. Și dacă le mai rămâne timp și un petec de pământ uscat, ferit de năvala apei, îl folosesc săpându-l, semănându-l, îngrijindu-l, făcând din acel colț de grădină un rai plin de frumusețe și belșug. Oamenii acestor locuri nu încetează nicio clipă să renunțe la credința lor în eternitatea datoriei lor față de acest pământ: hărnicia. O hărnicie care să le dea curaj și putere, încredere în ei și în viața lor petrecută cu încăpățânare în aceste locuri inundabile ale Dunării. Ei cred în natura vie, iar bărbatul acela, între două vârste, a rămas pentru mine simbolul locuitorilor de aici, harnici și încrezători. Se îndrepta cu atâta siguranță spre satul său, amenințat de vâltoarea apelor, ducând cu el puiul de natură vie fără nicio șovăială. Știa că-i poate asigura viața, continuarea ei, ferind-o de putreziciunea apei, și credea în viitorul apropiat în care se va bucura de roadele și umbra lui binefăcătoare. Și ca el toți oamenii aflați în satele de pe acest traseu al apelor amenințătoare ale Dunării, care nu uitau să îngrijească gospodărește stropul de grădină ferit de apă într-o liniște și stăpânire covârșitoare. Exemplul lor, de încredere în viață, mi-a trezit un profund și puternic sentiment de optimism, ajutându-mă să-i înțeleg și să-i cunosc mai bine pe oamenii pe care i-am întâlnit pe șantierul luptei lor cu apa. Încrederea, puterea lor exemplară sunt mai mult decât grăitoare, demonstrând încă o dată durabilitatea și bogăția vieții duse de ei pe acest colț de pământ.
Digurile înălțate de oameni au rezistat. Efortul lor va fi răsplătit de natura care prinde viață, înviind din primăvară până-n primăvară pentru ei, alături de ei. Apele au fost stăpânite, dirijate pe alte drumuri. Pomii spuziți de floare sau abia plantați de mâini harnice vor rodi până-n toamnă…
Natura va rămâne vie, pentru că oamenii nu-i lasă inima să înceteze să bată odată cu a lor.”
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels
