„Nea Ion” de Cornelia Bartels

46
Pictorul Ion Musceleanu
Pictorul Ion Musceleanu

sigla rubricii decupaje cornelia bartels„În inima mea odihnită, odihniți-vă și voi scumpe imagini – și ce bucurie va fi atunci când ne vom trezi iar împreună”Thomas Mann, Lotte la Weimar

…Cu aceste gânduri mi-am încheiat ziua de ieri, așteptând să treacă noaptea și-apoi, după un somn plin de vise și imagini, să-întâmpinăm împreună zorile, să începem o nouă zi cu inima odihnită, pregătită să poposească pe litera scrisă a acestui nou Decupaj.

Mi-au trebuit câteva zile și nopți ca să-mi adun puterile și să pot răsfoi cu gândul filele amintirilor, albumul imaginilor păstrate cu atâta grijă și recunoșință pentru momentele trăite, petrecute odinioară alături de oameni deosebiți, de adevărați prieteni de suflet. Căci „viața mi-a îngăduit să petrec, în atelierele de pictură, de pe Pangratti, momente de neuitat alături de bunii mei prieteni Ion Pacea și Ion Musceleanu, amândoi prieteni nedespărțiți de o viață, a căror amintire reînvie azi… în pragul zilei Sfântului Ioan… Un pios Omagiu !”, scriam în sfânta zi de 7 ianuarie a anului 2014, pe pagina mea de Facebook. Acum, mă apropii cu emoție de acel 14 octombrie a anului 1903 când Ion Musceleanu a văzut lumina zilei și amintirile ce ne leagă devin adevărate fuioare de fum ce ne învăluie, iar imaginile odinioară trăite se reaprind ca niște făclii luminoase arătându-mi calea îndepărtatelor și tăcutelor imagini. Mi-aș dori să serbăm împreună, să fim iar împreună și să ne împărțim bucuria revederii. Dar acum când scriu la masa tăcerii, unde aș fi dorit să invit și să-mi reîntâlnesc prietenii mei de suflet adevărați, am observat cu tristețe că multe scaune au rămas goale…

Numai amintirile, imaginile trăirilor de odinioară mai acoperă spațiul gol… acoperindu-l cu un dor de tot… Așa cum, îmi reamintesc, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, alaltăieri.

Cu adevărat am fost invitată la masă, la familia pictorului Ion Pacea. Invitația am primit-o cu o mare bucurie. Era cam prin anii omienousuteșaptezecișiceva… nu mai știu exact. Dar știu exact că peste câteva zile mergeam în casa aceea minunată, dintr-un loc privilegiat al Bucureștiului, undeva în apropierea Televiziunii și nu departe de strada Pangratti, unde se aflau și atelierele marilor artiști plastici… Doamna Lucreția Pacea, soția pictorului, mi-a mai spus „o să vină și Nea Ion la masă”. Nea Ion și atât. Mai mult nu știam. Pregătită sufletește, cu un frumos buchet de flori în brațe, pentru minunata gazdă, mi-am îndreptat pașii grăbiți la adresa cunoscută ca să fiu punctuală, așa cum se cuvine. Ca orice om tânăr, timid, emoționat foarte, pășeam pentru prima oară în casa unor adevărați artiști, oameni deosebiți, binecunoscuți în lumea artiștilor bucureșteni, cu un adânc respect ascuns și bine retușat sub zâmbetul ce se așternuse pe chip deîndată ce m-am aflat în fața ușii. Intram într-o altă lume. O lume frumoasă, strălucitoare prin bogățiile sufletești, prin măiestria creațiilor ascunse cu discreție și demnitate. O lume de respectat, de iubit, de admirat. Și deodată mă aflam în fața ușii care s-a deschis în fața mea ca un miracol, ca un „Sesam deschide-te”, lăsându-mă să pășesc în misterul din spatele ei, ș-apoi mă și aflam în mijlocul acelor gazde primitoare, prietenoase, calde, iubitoare care-mi îngăduiseră să pășesc în familia lor,în lumea lor. „Bine ai venit. Poftim înăuntru .Ești prima care ai sosit. Nea Ion încă nu e aici. El întârzie mereu”, spune gazda cu un zâmbet îngăduitor și adaugă: „Așa face de fiecare dată. Întârzie. Dar vine el încet, încetișor și-l așteptăm mereu cu drag”, ne mai adaugă doamna Pacea, cu o voce melodioasă și foarte primitoare, bucuroasă să-și întâmpine invitații. Am rămas stingheră în holul casei. În stânga se vedea bucătăria luminoasă, ușile erau deschise, de unde veneau aburii mâncărilor ce așteptau calde, pregătite în vase mari, cu capace la fel de mari, așezate pe o masă de marmoră, pregătite să fie servite. În față, scările de lemn mă îndemnau să le urc în grabă, căci în capul scărilor se auzea glasul gazdei, a pictorului Ion Pacea. „Hai vino”, mă îndemna să urc fără nicio grijă până la el. M-a întâmpinat prietenos, cu o ușoară îmbrățișare încă de la capul scării. „Așa e la noi, trebuie să urci câteva scări până la mine”. Cu adevărat am urcat scările din lemn foarte vioaie. Sus, la înălțime, așa cum era și firesc, în capul scărilor aștepta cu bucurie și cu nerăbdare primitoarea gazdă. Așa am pătruns în lumea aceea miraculoasă, frumoasă, elegantă plină de mistere pentru mine și de o frumusețe nobilă, urcând, de parcă ar fi fost o înălțare, o mare bucurie… pe care nu o voi uita niciodată. Emoționantă întâlnire.

Masa din lemn, mare, era frumos pregătită pentru invitați. Ne-am așezat la masă, hotărând să începem a ne delecta cu deliciile pregătite. Numai un scaun a rămas gol, undeva la capătul celălalt al mesei. Scaunul era păstrat, ca de fiecare dată, pentru Nea Ion.

Mama doamnei Pacea, o doamnă ca din basme, cu un bagaj bogat al anilor adunați cu grijă și respect pe chip, luase deja loc la masă și ne aștepta cu o mare răbdare și o privire blândă îngăduitoare. Se vorbea și se râdea încet, discret. Soneria a oprit pentru o clipă discuția… Nea Ion a venit grăbit, cu un chip luminos, cuceritor, adăugând printre zâmbete câte o vorbă cu șarm, o glumă șugubeață care înlocuia scuzele de rigoare. Părul său alb parcă a luminat dintr-o dată pereții camerei încărcați cu tablouri, cu tapiserii, covoare. Toți îl știau, toți îl iubeau. Era cel mai bun prieten a lui Ion Pacea. Era cel mai bun prieten al familiei Pacea. Nea Ion și Iancu erau doi foarte buni prieteni, binecunoscuți în lumea pictorilor, a artiștilor plastici din România. Doi pictori celebri… Ion Pacea și Ion Musceleanu. Numai dureroasa despărțire a plecării dincolo de cer a celor doi, Ion Musceleanu într-o zi de primăvară a anului 1997 și-apoi moartea timpurie a pictorului Ion Pacea într-un nemilos august al anului 1999, a pus capăt acestei frumoase prietenii. Despărțirea celor doi minunați prieteni nu a durat mult…

Așa l-am văzut pentru prima oară pe mereu tânărul și neobositul iubitor de viață pictorul Ion Musceleanu… ca Nea Ion. Și așa am rămas să ne adresăm de-a lungul anilor care ne-au legat frumoasa prietenie ce s-a infiripat de atunci, de mult, în jurul unei mese minunate, în mijlocul unei familii minunate.

Nea Ion își avea atelierul nu departe de casa pritenilor lui, pe Pangratti, acolo aproape că și locuia, despărțindu-se cu greu de culorile, de pensulele, de tablourile și atmosfera atelierului său de lucru. Acolo își petrecea mai tot timpul, despărțindu-se cu greu de lumea aceea pe care și-o crease în marele său atelier. Era lumea lui pe care o stăpânea cu multă discreție, sensibilitate, umor și multă poezie.

Îmi amintesc perfect de colțul peretelui cândva alb, de sub scară, din atelierul său, scară care ducea sus, la locașul său de somn și de odihnă, unde erau notate cu o carioca neagră o mulțime de numere de telefon și multe nume alături. Nu avea nicio agendă de telefon sau de adrese.Acolo se găseau  notați, cu litere negre, groase, ca să poată fi descifrați fără ochelari, oamenii pe care îi suna când voia… L-am vizitat, desigur, după scurt timp, în atelierul său pe care-l părăsea cu greu. Nici nu mai era cel mai tânăr pictor… pe atunci trecuse de 70 de ani. Mereu vesel, cu un pas vioi, cu umerii acoperiți de o pelerină dintr-o stofă fină bleumarin închis te întâmpina mereu cu o vorbă potrivită momentului…. Nea Ion căuta să se bucure totuși de orice ocazie ca să iasă în natură. Iubea natura. Așa îmi amintesc cât de mulțumit a fost când a venit, împreună cu prietenul lui Iancu, la mine la Mogoșoaia. Locuiam pentru un timp acolo, în Casa scriitorilor de lângă Palatul Mogoșoaia, ocupând una din micile cămăruțe, atât de minunat ocrotite de întreaga atmosferă de la marginea Bucureștiului. Grădina din jur, lacul, copacii, totul i-au atras atât de mult pe cei doi prieteni pictori, că nu au ezitat nicio clipă la invitația mea să-și părăsească atelierele și să vină pentru o zi acolo. De îndată ce au coborât din mașină și-au luat ustensilele de lucru, șevaletul și scăunelul și și-au pierdut pașii în mijlocul naturii, între copacii din jurul castelului. Nu și-au dorit decât liniște ca să poată picta în voie. Unul alături de celălalt au trăit câteva ore lucrând, pictând. În tăcere. Rareori se opreau din pictat și-și mai povesteau câte ceva cu glasuri joase, de parcă nu ar fi dorit să întrerupă liniștea naturii… Dar cel mai mult s-a bucurat Nea Ion când am făcut o scurtă ieșire în natură ceva mai departe de București. De astă dată am fost la Pelișor. Am înnoptat acolo în minunata clădire care păstra mobilierul și atmosfera nobilă a unei lumi care nu mai era, dar care-și lăsase semnele nobleței. Dimineața am reîntâlnit un om întinerit, vesel și mândru că a dormit într-un pat boieresc, extraordinar, sculptat din lemn, un pat domnesc. „M-am simțit și eu ca un prinț”, a spus vesel și a adăugat apoi: „Ca un domnitor. Îmi lipsesc doar coroana, sceptrul și hlamida”

Așa era Nea Ion, avea mereu o vorbă de duh, cu un umor fin, uneori copilăresc, dar care se potriveau chipului său alb, luminos, curat. Numai părul alb ca neaua îl dădea de gol că nu mai face parte din lumea aceea curată, a omului mereu tânăr, pe care și-o păstrase. Altfel se putea bucura ca un copil de orice bucurie pe care o trăia. Așa cum a făcut-o și când, venind la noi în vizită, adus de tata cu mașina, a pășit în apartamentul nostru de trei camere și s-a oprit cu ochii luminoși în fața unei plante. Mamei îi plăceau plantele de casă și îngrijea cu multă dragoste două plante mari, cu frunze verzi și late, palmate, de care ea era foarte mândră și care ocupau un colț al sufrageriei. „Vai ce floare frumoasă”, a exclamat musafirul nostru și-apoi a adăugat: „Dar și mama ta e frumoasă, ca și floarea. Are un chip bun de pictat”. Știa să facă complimente. Și a rămas cu ochii lipiți de floare. Și-o dorea. Se putea citit pe chipul său cum deja își imagina floarea aceea pictată de el pe o pânză încă albă. „Mi-ar face plăcere să vă pictez”, i s-a adresat mamei, „poate veniți odată la mine în atelier, dar cu floarea asta alături”… Mama nu a ajuns să fie pictată de Nea Ion, dar floarea a plecat împreună cu el, înghesuită cu grijă de tata în mica lui mașină…  Am regăsit în multe tablouri frunzele palmate ale plantei care-și aflase un loc de onoare în atelierul său… Odată am venit la Nea Ion la atelier cu prietena mea Viorica. Dorea să-i ia un interviu și m-a rugat să o însoțesc. Numai că Nea Ion nu avea nicio chemare să dea interviuri, să vorbească despre el. Nu-i plăcea așa ceva. „Ce să vă spun ? Nu am nimic interesant, ceva nou să vă spun. Duceti-vă la Iancu, că are atelierul vizavi… mai bine îmi pozați”, adăugase cu un chip serios, cercetător. „Nuduri vreau să pictez, două nuduri, că nu mi-au venit azi modelele. Mă mai uită unele dintre ele… și închide casetofonul ăla că nu dau niciun interviu. Nu-mi place decât să pictez, nu să vorbesc aiurea”. L-am înțeles. Era pus pe treabă. Vroia să picteze. Nu s-a luat niciun interviu, doar am băut cafele împreună și am râs de tot felul de întâmplări povestite. Nici nudurile noastre nu au fost niciodată subiectul vreunui tablou, căci între timp au venit cele două modele, două fete subțiri, brunete, cu chipuri expresive, tocmai bune de pictat, iar noi am părăsit discret atelierul lăsându-l pe pictor să-și facă treaba. Un portret mi-aș fi dorit tare mult, să-l am ca amintire, și într-o bună zi Nea Ion s-a arătat dornic să-l picteze, mai ales că pusese ochii pe fusta mea verde cu câteva dungi colorate, roșii, negre și galbene, fustă cusută dintr-o tafta foșnitoare și foarte frumoasă cu care mă îmbrăcasem în acea zi călduroasă de vară… Voiam să fiu frumoasă și să-l impresionez pe marele pictor, așa că m-am îmbrăcat puțin mai deosebit în ziua aceea. „Du-te la Iancu, el face portrete frumoase. E mai priceput, mai talentat, eu am modelele mele, le știu deja”… Nu m-am dus la Iancu, dar peste câteva zile i-am dăruit fusta lui Nea Ion care și-a dorit-o foarte mult pentru modelele lui… Cu adevărat privind picturile sale, în multe tablouri îmi regăsesc fusta de tafta verde ca smaraldul, dăruită cu drag lui Nea Ion ca și planta aceea verde, rămasă prăfuită în colțul atelierului său… Uneori îi mai ștergeam frunzele de praful ce îi acoperea verdele luminos, cândva strălucitor. Am reușit totuși să-i încălzesc culorile pensulei pe două tablouri, două portrete ale copilelor Anna Maria și Roxana pe care le păstrez și acum, iar eu am fost fericită că mi-am putut dărui, cumpărând tabloul unei balerine, o pictură minunată pe care o am și acum. Apoi am plecat departe de atelierul său, departe de acoperișurile caselor de pe Pangratti care se vedeau prin ferestrele înalte, înalte parcă până la cer, dar așa erau atelierele. Pictorii aveau nevoie de lumină, nu numai de culori. Cerul se răsfrângea între pereții atelierului luminându-l, lăsându-l pe meșterul culorilor să picteze uneori până seara târziu… Nu picta cu plăcere la lumina becului, căuta natura, lumina cerului ce se revărsa din plin asupra pânzei așezate cu grijă pe un șevalet, undeva în mijlocul atelierului. „În fapt, un pictor lucrează toată viața la un singur tablou”, a spus cândva, undeva pictorul Ion Musceleanu.

Mönchengladbach, Germania

Lucrări de Ion Musceleanu, click aici.

Arhiva rubricii Decupaje de Cornelia Bartels

Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.