Suntem mereu tentați să împrumutăm sărbători și obiceiuri de la alții, în special de la cei care nu au o tradiție autentică, cei care și-au „fabricat” miturile, inventând povești care nu se sprijină pe nimic. Întocmai ca plantele de seră, exemplare cu creștere rapidă ale căror rădăcini nu stau în pământ, ci pe un strat de vată îmbibat cu îngrășăminte chimice, dar care, într-adevăr, rodesc spectaculos.
Tradiția noastră populară e însă atât de bogată! Etnologii au tot scris, adunând povestiri nenumărate, și cu toate acestea încă mai sunt de descoperit, de scos la lumină.
Din copilărie nu-mi amintesc lucruri deosebite legate de Sfântul Andrei. Poate și pentru că în Submarginea nu era o sărbătoare prea cunoscută. Era doar o zi cu cruce roșie în calendar, în care tata, lucru curios nu Maica, deși ea știa toate ritualurile și obiceiurile, tăia câteva crenguțe dintr-un măr bătrân din livadă, pe care le punea apoi într-un vas cu apă. Spunea el că ar trebui să înflorească de Bobotează și, dacă se va întâmpla așa, atunci anul care vine are să fie unul norocos. Îmi amintesc cât de surprinzător mi se părea faptul că, pe bețele sterpe, fără urmă de viață, apăreau, taman în preajma Bobotezei, boboci rozalii. Într-un an, tata s-a dus la măr cu un topor mic. Tocmai tăiase trei meri, după ce mulți ani la rând nu rodiseră. De fapt nu făcuseră fructe niciodată, deși erau destul de mari. La fel se întâmplase și în cazul celui din care se tăiau crenguțe pentru Sfântul Andrei: se umplea în fiecare primăvară de flori mari, înnebunitor de parfumate, dar care se scuturau apoi fără să lege rod. Tata a tăiat lăstarii pe care urma să-i pună în vasul cu apă, apoi a amenințat copacul cu securea, spunându-i că dacă nici la anul nu va face mere, va avea soarta celorlalți. Și minunea s-a întâmplat! În toamna următoare mărul s-a umplut de rod bogat, fructe mari, ca globurile din brazii de Crăciun din parcuri. Crengile i s-au plecat până la pământ sub greutate. De atunci, bătrânul măr din livada părinților mei rodește la fel, în fiecare an.
Tudor Pamfilie în „Sărbătorile la români” scrie: „Unii pun la Andreiu o crenguță de măr în apă, într-un loc unde nu-i nici prea cald nici prea frig. Dacă ea înmugurește și înflorește, cel ce a pus-o este un om norocos.” Iar în colindele românești avem refrenul: ”Florile dalbe, flori de măr!” Nu poate fi o legătură întâmplătoare aici.
Am citit, la un moment dat, că prin alte locuri, în seara care precede sărbătoarea Sfântului Andrei, se pune grâu la încolțit într-o strachină de lut. Am început să semăn și eu mici culturi în boluri sau ghivece de lut ars (niciodată de plastic!), mai mult fascinată de extraordinara putere de germinație a micilor semințe, care în scurt timp se transformă într-o grămăjoară deasă de fire verzi.
Etnologii pomenesc și despre ritualurile de dragoste ale femeilor, care se fac în noaptea de 29 spre 30 noiembrie. Fetele de măritat pun 41 de boabe de grâu sub pernă, împreună cu o crenguță de busuioc, pentru a-și visa ursitul. Altele fac descântece la gura sobei, cu cărbuni încinși așezați pe fundul unei străchini noi sau se poziționează între două oglinzi și, cu lumânări așezate la stânga și la dreapta, așteaptă să-și zărească în apele-adânci ursitul. Ori fac turtițe, dintr-un aluat după o rețetă secretă, în care plantează un cățel de usturoi, de a cărui încolțire depinde măritișul fetei. Ritualurile femeilor, mereu legate de căsătorie și fertilitate, au loc în preajma majorității sărbătorilor din an, dar nu numai. Regretatul scriitor și folclorist Gherasim Rusu Togan, în cartea sa apărută postum, „Universuri pierdute din Carpați, Credințe, datini și obiceiuri tradiționale”, pomenește despre „noaptea vorovitului”, care se desfășura toamna, cu precădere într-o seară de sâmbătă, în mare taină, iar „ceremonialul avea și menirea de a da fetelor cunoștințe noi, pe care, adesea, mamele simțeau sfială de a le destăinui fiicelor, având în vedere vârsta fragedă la care se încheiau pe vremuri căsătoriile”.
Revenind la sărbătoarea Sfântului Andrei, tot tradiția populară spune că în noaptea care o precede „se deschid cerurile”. E noaptea în care spiritele morților se întorc printre cei vii, sub formă de strigoi, ademenindu-i să iasă din case. Există și strigoi vii care se războiesc între hotare cu cei morți, până la primul cântat al cocoșilor. A doua zi, cei vii, care rămân să locuiască printre oameni, vor putea fi recunoscuți după rănile și zgârieturile de pe chip. Oamenii trebuie să ascundă uneltele ascuțite, care ar putea fi luate de strigoi și folosite în luptă, să-și ungă tocurile ușilor și canaturile ferestrelor cu usturoi și să consume ei înșiși usturoi, pentru a se proteja de spiritele rele. De asemenea, aceasta e noaptea în care haitele de lupi se pornesc din păduri, iar gospodarii trebuie să-și păzească bine turmele și să nu plece la drum în ziua următoare, când ar putea să întâlnească jivinele.
Eu nu cred că avem nevoie de sărbători importate. Nu ne lipsește nimic, de la sărbătoarea iubirii, Dragobetele, și până la a morții, cu demonii și spiritele ei, noaptea Sfântului Andrei, cu nimic mai prejos decât Halloween-ul. Sunt obiceiuri precreștine, misterioase, bine înrădăcinate în istoria și cultura noastră. Trebuie doar să le scoatem la lumină și să ne bucurăm de ele.
Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
