Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?
Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.
Voluntarismul totalitar nu este tipic unui regim comunist sau fascist. Originea sa se poate identifica în evoluţiile imperiale ale antichităţii, iar secolul al XX-lea a cunoscut o încununare a tendinţelor extremiste în două forme de manifestare a unei atari ”conduceri” politice: fascismul şi nazismul pe de o parte şi comunismul de tip bolşevic pe de alta. Mereu a fost prezentă ideea că, în pofida aparentului antagonism dintre aceste două regimuri politice, există o frăţietate între ele, chiar dacă vitregă.
Nu este însă cazul aici pentru o exegeză care, este de menţionat, ar fi extrem de utilă pentru cercetările din domeniul politic. Ne vom folosi doar de aceste distincţii sumare pentru a surprinde un fenomen ameninţător pentru încă precara experienţă democratică din ţara noastră.
Tentaţia unui astfel de comportament politic (desigur fenomenul este mai amplu, dar mă voi referi exclusiv la comportamentul pe care îl inspiră) a fost mereu prezentă în politica românească. A fost chiar clamat, fără rezerve dar cu o condamnabilă superficialitate, de un lider politic cu influenţă fluctuantă, dar care a ajuns să fie foarte aproape de cea mai înaltă funcţie în stat. În toate partidele însă se poate identifica această tentaţie, mai mult sau mai puţin conştientă.
Unul dintre argumente ar fi şi faptul că cei mai mulţi politicieni români (din păcate, excepţiile nu sunt influente) înţeleg prin politică, aşa cum am mai spus altădată, politică de partid, confundă politicul cu partinitatea politică, în aşa fel încât chiar şi ei au început să aibă rezerve faţă de propriul lor domeniu de activitate, combătându-şi adversarii prin acuzaţia că ”politizează” o problemă sau alta, înţelegând prin aceasta că o privesc din perspectiva interesului lor partinic (recte electoral). Niciodată un voluntarist nu a înţeles fenomenul politic şi întotdeauna a încercat să-l simplifice până la golirea lui de orice sens comunitar.
Or, este elementar că politica uneşte, nu dezbină; lupta politică pentru putere dezbină, dar ea este întotdeauna temporar/provizorie, în vreme ce comunitatea politică este perenă. Altfel orice unitate politică se dezagregă, iar cea mai periculoasă simplificare, atât de frecventă şi atât de atractivă pentru sistemele politice hibride, este reducerea politicului la raporturile de putere, de forţă chiar.
Simplificarea primitivă a înţelesului ideii de politică deschide calea afirmării politice a celor mai primitivi şi mai sălbatici exponenţi ai unei societăţi. Aşa încât puterea şi cei care o deţin se manifestă fără limite în realizarea voinţei lor, iar opoziţiei, în măsura în care mai poate exista, i se rezervă rolul de simplu protestatar pe care toată lumea îl tolerează formal, dar nimeni nu-l ascultă. A făcut carieră la noi expresia de o vulgaritate reprezentativă: ”ciocul mic, acum noi suntem la putere!”
S-ar putea obiecta că voinţa politică este motorul unor realizări concrete în acest domeniu. Adeseori, mai ales în mass-media, se invocă necesitatea voinţei politice în rezolvarea problemelor de ordin economic, social şi chiar cultural şi se deplânge lipsa voinţei politice, ca o lipsă vitală.
Desigur, în general, voinţa politică poate fi un vector pozitiv în evoluţia şi dezvoltarea unei societăţi. Există însă domenii în care, mai ales dacă are accente puternice, voinţa politică fie ratează o intervenţie prin simplismul sau ignoranţa ei reducţionistă, fie deturnează într-un mod păgubitor activităţi sociale cu care nu prea are legătură, ori foloseşte mijloace inadecvate.
De altfel, prin însăşi natura sa, voinţa politică produce efecte perverse, care, neobservate la timp, schimbă, prin acţiunea lor recesivă, sensul intenţiei iniţiale, transformând binele, dorit cu superficialitate, în răul obţinut prin ignoranţă.
Aceasta se întâmplă mai ales prin deformările inerente pe care le produce intervenţia factorului de putere, care simplifică prin însăşi esenţa sa. Iar voluntarismul este deja o atitudine care conduce cu uşurinţă la excese, care se produc inevitabil în cazul în care acest voluntarism devine totalitar, adică nu-şi mai impune nicio limită în intervenţia sa şi astfel toate distincţiile necesare, de fapt vitale, din viaţa social-umană, dispar: între public şi privat, între politic şi uman, între individual şi colectiv, între socialitate şi individualitate etc.
Prejudecata că în anumite contexte culturale (sau în formele/etapele sale constructive) voluntarismul totalitar poate fi pozitiv este foarte periculoasă întrucât împinge spre un fel de joc pe sârmă care nu poate fi în nici un caz practicat în societăţi decât cu preţuri imense. Nazismul a scos naţiunea germană din sărăcia generată de o tranziţie spre un regim democratic, dar aproape a distrus Europa, comunismul a mângâiat revanşismul păturilor sociale dezavantajate, dar i-a sărăcit pe toţi. În general, voluntarismul totalitar a împins societăţile umane în sălbăticie.
Indiferent cine sau ce se află în spatele voinţei politice nelimitate, rezultatul va fi întotdeauna unul distructiv, chiar dacă, temporar, prin câteva rezultate îndoielnice şi prin mijlocirea unui sentiment de securitate socială, întreţine iluzia unei ”salvări”.
Nimeni nu mai poate fi atât de ignorant încât să considere că actualele sisteme politice democratice din ţările cele mai dezvoltate sunt întâmplătoare. Acestea s-au născut cu greu, pe fondul unor lupte sociale din ce în ce mai ample şi costisitoare, prin intermediul unor revoluţii (unele dintre acestea au produs distrugeri sălbatice) şi sub presiunea internaţională a unui sistem politic care ameninţa să se extindă şi să distrugă resursele elementare ale evoluţiei umane şi ale dezvoltării sociale.
În acelaşi timp, nici prosternarea în faţa superiorităţii lor şi nici mimetismul nu conduc spre instaurarea peste tot a unui asemenea sistem politic, în pofida optimismului unora care văd în acestea un început real. Sunt necesare evoluţii şi dezvoltări comparabile în toate domeniile vieţii sociale şi proiecte politice complexe, întemeiate pe cunoştinţe riguroase şi pe experienţe verificate, dar mai ales este necesară apărarea tenace şi perseverentă a proceselor democratice în desfăşurare, indiferent dacă lipsesc temporar rezultate satisfăcătoare, şi a instituţiilor democratice instaurate.
Orice încercare de a strangula această evoluţie ori de a o accelera, printr-o voinţă sau o viziune partinică sau personală, care, repetăm, este întotdeauna reducţionistă şi simplificatoare, sunt, în fond, frâne, dacă nu chiar intervenţii distructive în procesele democratice.
Se poate ajunge astfel la un antagonism putere – opoziţie, stare care în nici un caz nu favorizează vreo iniţiativă viabilă, din oricare parte ar veni. O construcţie socială a fost întotdeauna şi este imposibilă pe o axă a antagonismului. Comunismul ar fi trebuit să lămurească, o dată pentru totdeauna şi pe oricine, în această privinţă. Numai că se pare că psihopatologia politică are mereu obiect mai ales în societăţile moderne în care mijloacele politice au devenit poate prea puternice pentru personalităţi vulnerabile.
Un climat politic sănătos nu poate fi menţinut prin nerespectarea niciunei norme sau cutume comportamentale bine stabilite pentru cele mai înalte funcţii în stat. Nici un înalt demnitar, într-un stat democratic, nu-şi poate permite să arunce public invective în stânga şi în dreapta, să nesocotească oamenii şi să năruie prestigiul instituţiilor politice fără a produce consecinţe ireparabile.
Din nefericire, par să existe în ţara noastră forţe politice dispuse să susţină un asemenea comportament fără să ţină seama de faptul că astfel se declanşează evoluţii imediate şi pe termen lung, extrem de periculoase, inclusiv pentru supravieţuirea lor. Probabil că există mize de o importanţă de asemenea extremă, pe care le-ar putea identifica doar investigaţii juridice de specialitate, dacă nu avem de a face pur şi simplu cu un imbecilism politic.
Indiferent de costuri – şi acestea vor fi, bineînţeles, foarte mari – , este probabil că situaţia politică actuală va accelera clarificările ideologice şi politice de mult aşteptate şi, astfel, se vor cristaliza, în partide şi în întreaga societate, opţiuni politice cu adevărat responsabile şi nucleele de iniţiativă care vor reuşi să promoveze cu adevărat interesul public.
Arnold Toynbee, un istoric care aşteaptă în continuare să fie studiat cum se cuvine, ne avertiza că oamenii care nu-şi cunosc sau îşi uită propria istorie sunt condamnaţi să o repete.
Societatea românească mai poartă încă povara istoriei recente care a adus libertate printr-o ”judecată” expeditivă şi una sumară a doi exponenţi mimetici ai voluntarismului totalitar, şi pare să fie pe cale să confirme spusele lui Toynbee prin propulsarea celui de-al treilea care se anunţă, cel puţin, original.
Dincolo de această ironie amară, putem spune că ne aflăm într-un moment decisiv, dacă nu crucial al istoriei noastre politice şi, aproape ca întotdeauna, nu prea sunt vizibili oameni capabili nu numai să înţeleagă gravitatea acestui moment, ci şi să identifice soluţiile viabile. Este nevoie de o mobilizare colectivă, dincolo de atracţia şi foloasele unei atitudini individualiste, şi mai ales este nevoie de renunţarea la tehnici vulgare şi controversate de marketing politic care generează tensiune şi superficialitate în dezbaterile politice.
S-a încheiat un prim ciclu în evoluția societăţii românești, acum la peste un sfert de secol de la căderea comunismului. Am ajuns, din nou, la punctul de pornire, mai ales prin două fenomene virulent distructive: vidarea câmpului politic din cauza imposturii și sterilităţii partidelor politice și cucerirea statului de către Moloch – de această dată stăpânul celor fără de lege. El este ”sistemul ticăloşit” – ţinta înşelătoare a actualilor guvernanţi în campanii electorale – constituind de fapt obiectivul lor nemărturisit, instrumentul cel mai eficient de perpetuare a unei clase politice impostoare.
Această situaţie are însă un revers: descătuşarea unei justiţii imanente, care, chiar dacă este declanşată de răzbunare, ambiţie, capricii politice sau oportunism nu va mai putea fi oprită. Acţiunea ei nu este sub controlul magistraturii, dar va putea ajunge dacă în interiorul acesteia există în acest moment destule resurse. Declanșarea unui astfel de proces ar putea fi benefică și, astfel, ar putea începe o schimbare reală a societăţii româneşti.
Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 12 iunie 2019.
Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.
