Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?
Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.
Astăzi, din fericire, putem considera că, în istoria umanității, încă nu s-au produs catastrofe globale cu consecințe iremediabile. James Lovelock scria: ”nu pământul este fragil, noi suntem fragili. Natura a făcut față unor catastrofe mult mai mari decât cele cauzate de noi. Nimic nu va distruge natura. Noi însă ne putem lesne autodistruge”.
Dacă, de-a lungul istoriei, o asemenea evoluție a fost însă inevitabilă, cu toate consecințele maladive pe care încă le mai moștenim, astăzi putem privi din altă perspectivă. Omenirea a devenit capabilă să conștientizeze întregul proces de evoluție a vieții sociale, consecințele acumulate de modul în care s-au constituit unitățile politice și au supraviețuit până în pragul în care planeta noastră a devenit ”un sat global”, după expresia celebră a lui McLuhan. Mai mult chiar, există studii sistematice și cuprinzătoare care sunt la îndemâna celor care au putere de decizie și ar putea, folosindu-le, să controleze din timp evoluțiile periculoase. Nivelul de cunoaștere general a crescut considerabil. Mass-media, dincolo de efectele perverse pe care le produce continuu, este un vector cognitiv cu o influență care pare inepuizabilă.
Și totuși, cele mai grave probleme cu care se confruntă omenirea stăruie la orizontul așteptării. În același timp însă nu trebuie să uităm că, promovând un model care îngrijorează pe toată lumea, putem genera disperare și, în cele din urmă, să inducem un sentiment de vinovăție și teamă. Viața socială este foarte sensibilă, iar acțiunile mai ales politice, pot, încercând să dezvăluie stări maladive la nivelul sistemului social sau politic, să inducă alte stări de aceeași natură în rândul populațiilor. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să fim realiști și să observăm că în domeniul rezolvării reale a unor probleme patologice persistente se fac prea puțini pași înainte.
”Nu pot decât să conchid – declara U Thant în 1969 – că, după informațiile de care dispun în calitatea mea de Secretar General, rămân mai puțin de 10 ani membrilor Națiunilor Unite pentru a stăpâni vechile dispute și a lansa o cooperare globală pentru a pune capăt cursei înarmărilor, pentru ameliorarea mediului de viață al omului, pentru a limita consecințele exploziei demografice și pentru a da impulsul necesar eforturilor de dezvoltare a umanității. Dacă nu este posibil să ajungem la o asemenea cooperare globală, atunci mă tem că problemele la care m-am referit vor atinge proporții atât de vertiginoase încât nu vom mai putea să le stăpânim.”
Chiar și astăzi, după cincizeci de ani, zeci de milioane de oameni mai mor de foame, anual, pe această planetă; armele nucleare continuă să fie o amenințare și numai costul întreținerii lor este astronomic; distanța între săraci și bogați tinde să crească; sute de milioane de oameni nu beneficiază de nicio educație; decalajele economice sunt în continuare o sursă de bogăție facilă pentru unii și de sărăcie cronică pentru alții etc. Seria inechităților frapante ar putea continua. Și este evident că factorii politici sunt implicați direct și în pondere mare în perpetuarea lor.
Ne aflăm oare în plină maladie politică? Și dacă da, de la cine așteptăm salvarea? Iluziile adânc înrădăcinate în amintirile mitice ale umanității cu privire la mântuire n-au făcut până acum decât să ajute omul să se complacă într-o stare de așteptare și nu să se străduiască să caute, la fiecare pas pe care îl face, oricât de mic ar fi acesta, să se îndrepte spre binele general.
Unele dintre tensiunile semnalate, acum patruzeci de ani, s-au ameliorat prin implozia comunismului european, dar semnalul tras de U Thant rămâne încă valabil. Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, e necesar să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?
Regimul comunist a fost impus în România în forță de o armată de ocupație. Actul de naștere este unul eminamente nelegitim: delegatul sovietic a impus regelui numirea unui guvern comunist sub amenințarea că România nu va mai primi nordul Transilvaniei și că va fi obligată să plătească imediat despăgubirile de război.
Alegerile care au urmat au fost un simulacru fățiș. ”Într-o țară a cărei cultură era dominată ancestral de sentimentul antirusesc – atestat de două secole de folclor – și ai cărei țărani au fost obligați să-și cedeze vitele pe simple hârtii, cum ar fi putut embrionarul partid comunist, adus de tancurile Armatei Roșii, să câștige 90% din votul național în alegeri libere?,” se întreba Mattei Dogan.
Sub presiunea complexului generat de ilegitimitatea crasă, regimul comunist a evoluat aberant: deși considera ideea de legitimitate ca una de origine burgheză, a proclamat simulacre prin care să inducă ideea că la originea sa se află un act revoluționar și a sfârșit prin a impune un lider cu o instrucție școlară cvasiinexistentă și cu un simulacru de cultură politică, a cărui ambiție declarată era să devină Stalin al României.
Acesta, la rându-i, avea să mobilizeze toate resursele partidului comunist și ale statului întru cultivarea propriei imagini. Obsedat de viziunea propriului destin, va cuceri puterea absolută și o va folosi, trecând peste toate canoanele ideologice ale comunismului pe care, de fapt, nu le-a înțeles niciodată, până la nonsensul final – comunismul de clan.
Consecințele au fost atât de corozive în interiorul societății încât solidaritatea elementară a cetățenilor s-a dizolvat. Individualismul românilor, exersat în secolele unei supraviețuiri miraculoase, a debordat și astfel formele de rezistență au dobândit, în parte, un caracter patologic. Un mecanism maladiv avea să conducă la efecte paradoxale: liderul ”vizionar” a devenit cel mai eficient adversar al ”operei” sale…
Pe tot parcursul acestei evoluții a suprastructurii politice a societății, puterea economică a slăbit, bunurile de consum s-au rarefiat într-atât, încât a apărut un sistem paralel de redistribuire a acestora, creat de ceea ce s-a numit ”bișniță” (un termen de argou echivalent cu cel de afaceri: iată germenele noului capitalism românesc!), cu complicități extinse în miliție, securitate și chiar în structurile de partid.
Din acest fenomen s-a născut și dezvoltat economia subterană – germenele corupției generalizate și a crimei organizate, cu influențe deformatoare grave asupra economiei vizibile. Degradarea vieții sociale în România comunistă a fost maximă, cu consecințe economice, morale și juridice rezistente și acum.
Momentul imploziei sistemului comunist a fost patronat, paradoxal, de aceeași obsesie: ”să avem și noi revoluția noastră”, ca să-l parafrazăm pe eternul Caragiale. Și totul pare să se fi petrecut (există multe indicii că a existat o regie) pentru a împăca, în sfârșit, această aspirație. Doar așa se explică lipsa unor idei clare privind tranziția, agresivitățile și inconsecvențele neocomuniste și anticomuniste, de altfel, întreaga evoluție atipică a economiei și societății românești.
Toate aceste premise conduc la ideea că în societatea românească s-a instalat și persistă o stare patogenă gravă, care poate marca iremediabil posibilitățile de a ieși dintr-o tranziție ce pare să se fi eternizat și dintr-o stare de criză socio-morală cronicizată.
Pentru societățile moderne, în care astăzi sociologii descoperă stări maladive amenințătoare: frustrare și alienare, neîncrederea cronică în instituții, neîncrederea reciprocă între indivizi, declinul încrederii în partide, ubicuitatea corupției și a efectelor sale corozive etc., cazul României, care ne oferă exemple de maximalizare a acestor stări, ar putea fi un bun punct de plecare pentru structurarea unei patologii politice, sub ”patronajul” unei științe politice transdisciplinare.
Cu atât mai mult pare necesară o asemenea întreprindere cu cât ideologiile sau doctrinele politice au ajuns în desuetudine, iar forța lor de mobilizare socială s-a epuizat cu desăvârșire, cel puțin în acest moment istoric. În mod complementar, ar fi poate necesară o alianță între știință și mass-media pentru a opri un proces de delegitimare cu consecințe incalculabile privind stabilitatea socială și politică în lumea contemporană.
Vezi arhiva rubricii Patologie politică: realități românești de Nicolae Lotreanu
Articolul următor din cadrul acestei rubrici, miercuri, 27 martie 2019.
Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.
