De mai multe zile şi nopţi, oamenii din jurul nostru trăiesc sub semnul zvonurilor de tot felul, al isteriilor cu miros de ulei și de benzină, pe cale de dispariție, inventariază adăposturi anti-atomice și croiesc scenarii de primăvară înghețată. Aşa se pare, cel puțin.
Unii spun că suntem lăsați să ne epuizăm speranțele, alţii cred că se apropie scadenţa. Se poate! Aş vrea, totuşi, să vă şoptesc că numai acolo, în pragul visului, se ţese încet un fel de amintire dură, care ne zgârie privirile şi nu mai suntem în stare să ne uităm înapoi. Nimic din noi nu mai există ca altădată, privim doar urmele lăsate de bocancii grei, plini de noroi uscat, care veghează miezul nopţii, încleştaţi în rămăşiţele istoriei neterminate. Chiar şi clipa se termină, nu-i aşa?
Când ne vom apropia de colțul străzii, ni se va face frig, o să bată vântul printre hainele largi, se va simţi cum ajunge până la piele gerul nefiresc, de martie. Aceasta să fie ordinea firească a lucrurilor? Până de curând, toate drumurile și casele noastre păreau încremenite, ascunse dincolo de măști colorate în feluri diferite. Ne-au ieşit la pensie până şi puţinele idei care ne mai treceau prin cap. Apăsam o tastatură imaginară, aproape cu ochii închişi şi ne mişcam în ritmul unei muzici domoale, cu inflexiuni de orgă, într-o catedrală aflată în zi de înmormântare. Azi, cu ochii spre cerul întunecat, nu mai rămâne decât o imagine tristă, la capela din apropierea casei mele până și morții sunt, aproape în fiecare zi, aceeași. Așa par…
Și putem să privim oamenii vii, cu care ne întâlnim pe stradă! Se simt nevoiți să ducă o viaţă pe care o urăsc, pășind numai pe marginea tălpilor, pline cu bătături groase. Le clănţăne dinţii şi sunt amorţiţi. Asfaltul, lipsit de zăpadă, seamănă cu o pojghiţă de polei, iar caloriferele rămân călâi, ca şi serile de martie geroase. De unde bani pentru întreţinere? Înnebuniţi de propria fierbinţeală, semenii noştri trăiesc într-o bucată de iad şi fluieră a pagubă. Până când?
Un filosof grec zicea că ar trebui să se dea instrumentul desăvârșit artistului care știe să se servească mai bine de el. Dar noi părem o țară plină de flaute și de artiști fără glas, flaute cu vârf de aur și găuri multe, cât mai multe… Filosoful grec mai credea că vitejia războinică este un criteriu moral important al dreptății. Păi, să mai privim tot în jurul nostru, e atâta vitejie războinică, încât se face noapte în plină zi, copacii cresc cu rădăcinile în sus, norii se aștern peste asfalt, iar autostrăzile se lungesc cu o sută de kilometri, în fiecare dimineață. Avem o țară de flaute, care cântă cât ține ziua, apoi se odihnește, obosită, cu ochii peste ecranele luminoase, a venit războiul în fiecare sufragerie, e spectacolul de seară, e filmul așteptat, până se întoarce șeful casei de la coada de la benzină. Sau la ulei? Pe ochiul aragazului așteaptă tocana de cartofi, iar castronul cu murături dormitează pe colțul mesei…
