Aprilie 8, 2024, intrată în calendar pentru eclipsa totală a soarelui pe cerul canadian, pe o fâșie care include Niagara on the Lake, până la Montreal, ce include și orașul Toronto, fără însă ca eclipsa să fie totală aici, ci va acoperi soarele în proporție de 99.56%. Good enough, mi-am spus, deși multă lume a hotărât să-și ia mașina, să caute întunericul absolut în mijlocul zilei. Magazinele optice distribuie de câtăva vreme ochelari de soare, să protejeze retina curajoșilor ce se vor uita direct în ochii eclipsei. Ziarele ne-au avertizat să plănuim orice drumuri vrem să facem în această zi, să cumpărăm benzină din timp, să nu blocăm autostrăzile, să nu fim în pană. Mai mult, anumite orașe din Ontario au instaurat o stare de necesitate, doar soarele a hotărât să se ascundă în spatele lunii!
Ziua mea a început devreme, cu gânduri de fiecare zi. Ce să pun pe masă. Să mergem la contabil să ne calculeze taxele, pentru Măria Sa Statul Canadian, care știe să ne taxeze binișor pentru munca cinstită (dar uită să îi taxeze și pe cei ce câștigă la loterie, de exemplu!). De fapt, cel mai mult se taxează banul câștigat prin muncă, restul e taxat mai puțin, am gândit eu…
Să merg la serviciu, să nu uit ochelarii de soare, să nu-mi ard retina, uitandu-mă la astrul incandescent, ziua-n amiaza mare…
În drum spre serviciu, să trec și pe la bibliotecă, să returnez filmul coreean Masquerade, o bijuterie în cinematografia de gen. Antologic, aș spune… ce poate sta ca profunzime, dar și ca umor, alături de marii entertainers de oricând și de oriunde.
Mă uit pe cer, e înnorat. Poate nici n-o să vedem luna acoperind soarele, poate că nu va fi decât un mare întuneric care se va pogorî asupra noastră… Să mai vedem, îmi spun, mai sunt câteva ore până ni se arată umbrele cerești!…
Să o iau pe Yonge Street, coloana vertebrală a orașului, ce duce până unde se termină pământul, în Nord, la vreo 2000 km depărtare. În zona mea, pe Yonge, se distribuie gratis Nachos picante, probabil ca să aibă lumea ce „să roadă” azi, când se uită pe cer, ca la televizor.
Să mă grăbesc la serviciu, totuși. Iau metroul. Aglomerație mare, acolo. Ca de obicei. Un cerșetor aflat într-un colț, atrage atenția unui călător tânăr de culoare. Tânărul îi dă cerșetorului alb una din pungile de Nachos primite gratis la colțul străzii. Dar din dar, am gândit eu… sau poate că tânărul negru e chiar better off. Poate el are serviciu, când celălalt sigur nu are. Oricum, a avut tandrețea de suflet să își împartă mica avuție cu cel ce avea mai puțin decât el… sau poate a fost doar dorința de a face cuiva o bucurie… oricum, nice touch.
Apoi, aglomerație în metrou. Lume de toate felurile. Aproape de serviciu, m-am dat jos din metrou, am luat liftul transparent în Eaton Centre, de unde filmez gâștele iconice, așa cum se mișca liftul, de parcă sculptura Flight, de Michael Snow, zboară, întruchipând câteva zeci de gâște ce aterizează. O statuie în interiorul unui spațiu comercial acoperit cu sticlă, surprinsă din mișcarea liftului, de parcă însăși statuia prinsese aripi…
La serviciu, ca la serviciu. Meeting cu colegii, cu șeful ce tocmai s-a întors de la o conferință din Statele Unite. Schimb de impresii. Păreri diverse. Schimb de emailuri.
Discut cu un coleg român care îmi spune că nu face decât fapte bune, că e în post. Credincios, băiatul… Sfaturi despre ce să fac și cum să-mi manageriez cariera. Drăguț omul… eu sunt însă la sfârșitul carierei și sunt hârșită în tot felul de strategii, unele care mi-au servit din plin… le-am fumat, dar m-am bucurat să le primesc, atâta vreme cât au fost oferite cu intenții bune.
E totuși cumva un sentiment că semnele cerurilor sunt undeva aici, că faptele bune se observă… că cineva privește.
Realizez că într-unul din filmele pe care le-am văzut repetat – serialul Mr. Sunshine– eclipsa era asociată cu o perioadă istorică întunecată (cu o perioadă de ocupație străină, în acel context). Îmi alung gândul, dar asta era valabil doar atunci…
Apoi, îmi trece prin cap melodia Ain’t no sunshine, splendid interpretată, acum mai mult de o jumătate de secol, de Bill Withers. O scăpărare de geniu, am gândit eu… Pentru el ”Ain’t no sunshine when she’s gone”… Pentru el nici soarele nu mai strălucește când iubita-i plecată… Iar de când a plecat definitiv, timpul trece cu mult mai greu, ne spune. Nevoia lui de apropiere, căldură și dragoste, comparată cu cea a razelor de soare… Oare care e semnificația unui ”Ain’t no sunshine”… azi, aici, acum?
Și apoi, îmi aduc aminte de rugăciunea auzită de curând, care îi cerea Atotputernicului: „Doamne luminează-mi întunericul!”
Căci da, e posibil să nici nu ne știm cotloanele întunecate, e posibil ca numai o putere atotvăzătoare să ni le afle, din cele despre care nici n-am prins de veste că există… Da, să învățăm să risipim întunericul cu lumina din suflet.
Toronto, Canada
Arhiva rubricii My Two Cents de Milena Munteanu
