”Oameni, Aripi, Îngeri, Lumi (19)” de Dori Lederer

322
Nicolae Vermont, ”La fereastră” Dori Lederer proză scurtă revista culturala leviathan
Nicolae Vermont, ”La fereastră”

Frânturi de viață logo rubrica leviathan.ro– De când m-am despărțit de Alexandru, o parte din mine refuză să mai creadă în multe din câte credeam, i se destăinui Otilia prietenei din adolescență. Uneori întâlnesc câte un fior ce seamănă a iubire, dar când așez la masă, față în față, rațiunea cu inima, de fiecare dată descopăr o falie, niciodată nu vor să cadă de acord, mereu e câte ceva care mă avertizează că nu este iubire ci orice altă formă ce-i seamănă, ori eu, ce să mai fac cu un surogat, Camelia? Mi-e mult mai bine așa… Iar apoi, e cam târziu să-mi doresc să mă mai mint singură. Nici n-aș mai putea.

– Mi-aș fi dorit să te văd în rândul lumii, suspină femeia privind-o cu multă căldură.

– Rândul cărei lumi, Camelia? Tu nu înțelegi că nu mă interesează acea lume de care tu-mi tot pomenești? Oh, parcă ești bunica, vorbești ca ea, făcu a lehamite cu mâna Otilia, privind-o totuși cu afecțiune.

– Nu vreau să te mai știu singură, te vreau fericită, sunt prietena ta și țin la tine, chiar spun asta cu gândul la binele tău, insistă Camelia.

– Ascultă-mă, te rog… Oare tu crezi că dacă e sortit ca un om să fie singur, nu va fi? Ori viața, ori moartea, una dintre ele va împlini destinul și tot singur va rămâne. Oare tu crezi că doi oameni care sunt împreună de teama singurătății sunt neapărat fericiți? Că ceea ce construiesc doi oameni garantează și împlinirea lor sufletească? Ce-i leagă dincolo de niște himere, care pot dispărea oricând sub mâna unui dezastru neprevăzut, dacă nu-i leagă iubirea? Dar ce mai e iubirea, la ce mai spunem astăzi iubire? O viață întreagă ne întrebăm și cei mai mulți murim și n-o întâlnim, ori dacă o întâlnim, o pierdem neștiind ce-a fost. Încep să cred tot mai mult că acest mare noroc nu-i e dat oricui să-l întâlnească, ori că murim ca niște îngeri cu aripile ciopârțite de securile alegerilor proprii. Și una peste alta, toată viața vorbim numai prostii închipuindu-ne că vorbim despre iubire. Și, din ce în ce mai mult, căutăm fericirea fără să știm ce este ea. Repet: mi-e bine așa cum sunt, eu nu mai vreau și nu mai caut nimic de multă vreme, nici timp nu prea mai am, vezi bine, zilele-mi zboară fără să le mai țin șirul iar munca îmi ocupă totul, încheie cu un zâmbet atingându-i mâna.

– Mai vrei cafea? întrebă Camelia.

– Aș mai vrea, dar trebuie să plec. Ne mai vedem când se mai ivi ocazia să trec prin zonă, până atunci, vorbim la telefon, îi spuse ridicându-se grăbită.

La ieșire, o privi complice, ca pe vremea când erau doar niște copile și-i șopti:

– Zâmbești frumos chiar și când ești dezamăgită.

– Încăpățânato! pufni în râs Camelia.

– Vrăjitoareo! nu se lăsă Otilia și chemă liftul chicotind.

Vezi arhiva rubricii Frânturi de viață de Dori Lederer

Comentați via Facebook

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.