Plouă de câteva zile bune și previziunile meteorologice pentru săptămâna care abia a început la acest sfârșit de lună mai nu sunt prea însorite. Se anunță ploaie în continuare și temperaturi scăzute. După un aprilie capricios, ba foarte cald, ba foarte rece și ploios, luna mai nu se arată prea prietenoasă cu mine și cu Hugo. Nu iubim ploaia, nici tunetele și fulgerele. Dar nu avem ce face! Îmi iau umbrela, cizmele de cauciuc și o pornim la drum în fiecare zi, de trei ori pe zi mai precis. Dar, în ultimul timp, caut mereu scurtele momente când cerul încetează să mai plângă și îngăduie soarelui să apară pentru câteva ore, și-atunci profit de vremea frumoasă și o pornim grăbiți la drum. Plimbările sunt tot mai scurte în ultimul timp, ca să nu ne prindă ploaia și astfel aproape că trece ziua. Așa a fost mereu în acest mai. Soarele, uneori eliberat de sub mantia norilor, a încurajat natura să înflorească sub razele lui binefăcătoare, lăsând primăvara să-și aștearnă frumusețea prin grădini. Castanii de pe aleile cimitirului s-au împodobit cu hainele minunate ale florilor, mai ales castanii cu florile roșii mi-au atras atenția și i-am privit cu o mare bucurie și le-am admirat frumusețea. Apoi le-au urmat exemplul și ceilalți copaci poleind aleile cu polenul florilor. Of, Doamne!, cât de frumoasă poate fi primăvara și cât de iubitoare poate să fie natura cu noi, dăruindu-ne atâtea frumuseți. Nu ne rămâne nouă, oamenilor, decât să-i rămânem îndatorați, să fim iubitori, să o respectăm și să o îngrijim cum se cuvine. De pildă, de Fronleichnam (în germană) sau Corpus Christi, (în latina ecleziastică numită: Dies Sanctissimi Corporis et Sanguinis Domini Iesu Christi), în traducere „Trupul lui Hristos” sau „Solemnitatea Preasfintelor Trup și Sânge ale lui Hristos”, zi de sărbătoare religioasă romano-catolică, cerul a rămas senin și soarele a încălzit sufletele credincioșilor. O minune cerească dovedind că prognozele meteo nu sunt întotdeauna ascultate și respectate de meteorologii cerului…
Între două ploi nici nu mi-am dat seama când au înflorit teii și nici nu am respirat parfumul florilor de tei cum se cuvine, că au venit iar ploile grăbite să spele aleile de polenul galben și să alunge cu vânturi reci mirosul acela dulce, ispititor, care aproape că îmi îmbată gândurile. Fiind mereu grăbită să nu ne prindă ploaia, constat că teii au rămas goi, fără flori. O mare tristețe mă cuprinde și sper să-mi găsesc liniștea în colțurile de grădină unde socul și iasomia au rezistat încă în fața ploilor și au rămas cu florile albe în bătaia vântului, răspândind parfumul lor minunat. Luna mai a fost mai darnică cu pământul grădinilor, udând din belșug florile, iarba, copacii, scaieții, buruienile și ele au crescut și și-au ostoit setea cu apă de ploaie. Dar dacă tot am ajuns la apă și la binefacerile ei, nu pot să nu mă opresc și la cealaltă față a medaliei și să constat cu o mare tristețe că în această lună mai apele au făcut ravagii mai peste tot în lume. Râurile au ieșit din matca lor obișnuită, inundând totul în goana lor tumultuoasă. Nu sunt o căutătoare a fenomenelor apocaliptice care se petrec în lumea întreagă, dar nici nu pot rămâne indiferentă la ele și caut să mă informez, să aflu câte ceva din motivele dezlănțuirii lor. Nu numai în Germania au fost inundații, ci în întreaga lume. Adevărate catastrofe meteorologice s-au petrecut în această lună, pe care le-am urmărit cu mare emoție și care m-au impresionat cu toate că nu s-au petrecut în grădina mea, în orașul în care locuiesc. E bine de știut cât de puternică poate să fie natura și cât de neputincios este omul în fața ei! Socoteam că apele vin și spală toată mizeria făcută de om peste tot în jurul lui, dar ele vin în avalanșe pline de nămol, dizlocând bucăți de pământ, scoțând copacii din rădăcină și măturând în vârtejul lor nimicitor tot ce întâlnesc în cale. Casele sunt luate din temelie de puterea nemărginită a apelor de parcă ar fi castele de nisip sau ar fi fost construite din cărți de joc și nu din piatră, cărămidă și ciment. Oh, Mein Gott! (Oh, Dumnezeul meu!), se aud peste tot strigătele celor care privesc îngroziți acest spectacol dureros, neputând să facă nimic, neputând să oprească curgerea devastatoare a apelor, să intervină și să salveze ceva. Chiar și podurile cedează în fața forței apei. Mă gândesc la oamenii din Brazilia care au fost atât de dureros pedepsiți de forța nemiloasă a naturii, Rio Grande dovedindu-se cu adevărat mare și puternic, năvălind pe străzile orașelor, ale satelor, pe drumuri și câmpii, acoperindu-le fără milă cu apă și nămol. Numai acoperișurile caselor se mai văd, parcă înțepenite în apa mâloasă, murdară, care a năvălit peste tot. Și nu numai în Brazilia. Și în Europa apele și-au făcut simțită puterea devastatoare. Casele, copacii, podurile, mașinile sunt luate ca niște jucării stricate. În Mexic, Dubai, China, Japonia, India, Pakistan, Turcia, apele au pus la încercare viața oamenilor. Oh, Mein Gott!, se aud glasurile oamenilor ridicate la cer, se fac comentarii impresionante la fiecare videoclip care a surprins dezastrul meteorologic, imagini care încep și se sfârșesc cu același strigăt: OMG! Oh, Mein Gott! Nimeni nu știe de ce se petrec toate aceste curioase, unele inexplicabile, fenomene meteorolgice, care ridică semne de întrebare chiar și pentru specialiști. Numai cerul știe. De-acolo pornesc toate și nimeni nu știe să-i deslușească semnele devastatoare, semnele de avertizare. Ochii oamenilor, dar mai ales ai celor afectați de întreaga situație, se ridică îndurerați și plini de speranță la cer într-o rugă salvatoare. Bunul Dumnezeu este chemat peste tot de mii de glasuri înlăcrimate. Chiar și în deșertul Arabiei Saudite au izbucnit din nisipuri adevărate izvoare, surprinzând bietele cămile derutate și speriate, obișnuite doar cu nisipul sub copitele lor. Un spectacol impresionant. Acolo Allah este chemat în ajutor. Deh! Fiecare cu Dumnezeul lui! Nu pot fi indiferentă la toate aceste fenomene. Ploaia nu vine singură. Apele nu vin singure. Tunete, fulgere, vânturi care fac întreaga situație și mai dramatică. Norii au adus în această lună mai grindină, zăpadă, în locuri unde oamenii nici nu știau cum arată frigul și zăpada. În Torino a nins și a căzut grindina, lovind și acoperind pământul cu bucăți de gheață de mărimea unor mingi de ping-pong, distrugând totul în jur. Haina albă a zăpezii a acoperit și pământul Argentinei, și al Mexicului… iar în Antartica munții de gheață își topesc impozanții pereți albi, transparenți, fiind înghițiți pentru totdeauna de apele albastre. Mă gândesc la sărmanii urși polari, la foci, care fac cunoștință acum cu noi schimbări ale vieții lor, în urma încălzirii datorate greșelilor oamenilor, al neglijenței lor față de natură. Natura își spune cuvântul! Oameni curioși aflați pe vapoare imense, privesc entuziasmați ca martori ai acestor schimbări geografice, fotografiind pentru eternitate momentele rare. Nu rămân decât niște adevărați vânători de catastrofe, aplaudând emoționați și strigând la unison Oh, Mein Gott!, la fiecare mișcare a ghețarului care se lasă topit și târât de ape. OMG stă scris sub fiecare poză postată pe toate canalele de internet, ca să se știe că au fost acolo, martorii acelor dizlocări glaciare. Oh, Mein Gott!, strigă cu toții la unison, un adevărat cor al culegătorilor unor astfel de fenomene geografice, meteorologice. Spectatori ai apocalipsei ghețarilor din Antartica. Natura se răzbună pe neputința, indiferența și nedorința omenirii de a face ceva pentru ea, de a schimba ceva pentru salvarea naturii, a vieții de pe pământ. Și ea răspunde la indiferența omenirii cum știe mai bine: cutremure, erupții vulcanice, alunecări de teren, tornade, avalanșe. Privesc cu durere la oamenii care-și caută semenii acoperiți de pământ și pietre în urma alunecărilor de teren din Noua Guinee. Privesc cu teamă la uraganele și la tornadele din Texas, și nu numai acolo, pretutindeni pe acest pământ se petrec tot felul de catastrofe „naturale” care se alătură războaielor nimicitoare, ucigând împreună, distrugând, fiecare în felul lor, viața oamenilor. Lupta nimicitoare, fie a cerului, fie a celor care conduc războaiele, se sfârșește cu distrugerea a mii de case, sunt luate mii de vieți omenești. OMG rămâne singurul comentariu care-și face loc în fața acestor nedreptăți. Cât de frumos a mărturisit Franz Schubert: „Nimeni nu simte durerea altuia, nimeni nu înțelege bucuria altuia. Oamenii își imaginează că pot fi alături de cei dragi în momentele de tristețe sau bucurie. În realitate fiecare își poartă singur, și durerea și bucuria.”
Oh, Mein Gott!, se aud strigătele oamenilor îngroziți, chemând pe bunul Dumnezeu în ajutor, cu ochii ridicați la cer, în speranța că vor fi auziți… Dar „Cerul, drumul și gândul nu le poți îngrădi.”(Grigore Vieru).
Mönchengladbach, Germania
Cornelia Bartels, Decupaje, proză scurtă, volum apărut la Editura Leviathan, 2021, click aici. Cartea poate fi comandată la una dintre adresele:
leviathan.romania@yahoo.com; costintuchila@gmail.com;
pusa.roth@yahoo.com, cu mențiunea pentru Editura Leviathan. Cartea poate fi procurată și de la Librăria „Mihai Eminescu” din București, Bd. Regina Elisabeta nr. 16, program: luni–vineri: 10.00–18.30; sâmbătă: 10.00–15.00 – click aici.
