„Optimism de august” de Ionuț Cristache

100
frica tableta

in marginea filosofiei rubrica leviathan.roAzi, câteva gânduri despre alienare, înstrăinare, neputință, depersonalizare… S-a spus că toate acestea ar putea să însemne fie o denaturare a relațiilor personale, fie a rangului personal, dar și o deformare a realității. Un filosof scria despre individul aruncat în lume, iar Eugen Ionescu vorbea despre omul incapabil să poată organiza materia din care realitatea este compusă. Știți, celebra lui piesă de teatru, Scaunele… Unor oameni din fruntea bucatelor, brusc abandonați de familiile lor politice prin care au defilat o vreme, îmi vine, așa, un chef de august, să le spun că Freud scria cândva: identificarea este forma cea mai primitivă de atașare afectivă față de ceva… Parcă le-aș striga la urechi: auziți, bre, introiecție a obiectului în Eu… De fapt, toate în jurul nostru par derive existențiale, adică o imposibilitate de a ne regăsi într-o lume opresivă prin sărăcie, nedreptate, pensii speciale uriașe, imunități grosolane… Cine suntem? Ce vom fi? Aici nu pare să răspundă viitorul apropiat. Și cum vi se par cuvintele următoare? Abuz emoțional, îndoctrinare, spălarea creierului, sugerarea ostilității și a inferiorității… Nu credeți că, până la urmă, chiar și zidurile lor ferecate sunt un exercițiu de alienare? Un autism virtual se arată în fiecare ceas, e de ajuns să „cercetăm” promisiunile lor de carton. Filosofii mei numesc toate acestea absurdul în care individul se crede ocrotit. Rămâne frica, rămân resentimentele, iar paranoia revine sub imperiul stabilizator al simulacrului. M-am tot întrebat cum se vede lumea în care trăim în această vară. Și mi-am amintit un film vechi, de prin 1988, se numește Al șaptelea continent și povestește despre drumul cu final tragic al unei familii, dintr-un oraș austriac impersonal și amorțit. Nu ni se arată chipurile personajelor, ci mâini, picioare, obiecte, care sugerează anonimatul debusolant al individului, sub asediul lumii în care trăiește. Știu, v-am mai povestit despre el, dar nu strică o recapitulare de caniculă…

Tot azi, alte câteva gânduri încărcate de același optimism, despre deznădejdea noastră… Adică despre disperare, exasperare, descurajare, demoralizare, tristețe, dezolare, deprimare, mâhnire, apelpisie… Un filosof vorbea despre întărirea noastră în viață prin deznădejde. Dacă oaia se află în gura lupului, să o tragem înapoi, înainte ca lupul să o înghită! Ușor de zis… Ce spuneți? se întreabă oamenii de bine. Altul să păcătuiască și mie să îmi pară rău? De fapt, până și diavolul a fost, la început, un înger bun, dar a căzut în răutate pentru că a fost stăpânit de deznădejde. Precum Luca, 10,18: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”… Ieri, din întâmplare, i-am văzut pe unii dintre ei pe un ecran TV. Vorba sfântă: avea lumina în el, apoi a urmat căderea. Și vă amintiți? Pe cel căzut în păcat, deznădejdea nu-l lasă să se ridice, iar pe cel care este în picioare, nepăsarea îl face să cadă. Deznădejdea te lipsește de ceea ce ai dobândit, iar nepăsarea te coboară din ceruri. Deznădejdea te coboară de tot în prăpastia răutății. O să putem spune că le pasă de ceva oamenilor de sus, la care mă gândesc? Nu cred… Înșirăm și noi vorbele pe aici… Știți care este șocul ontologic al deznădejdii, frica

Arhiva rubricii În marginea filosofiei de Ionuț Cristache

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.