„Paul Chiribuță – 50”, articol de Mariana Ciolan

60
Sursa foto: Teatrul „Toma Caragiu”, youtube
Sursa foto: Teatrul „Toma Caragiu”, youtube

Cu alura delicată, ținuta elegantă, viu însuflețită, cu privirea scânteietor pătrunzătoare, Paul Chiribuță pare a lăsa impresia că anii nu au trecut prea dur peste domnia sa. Implacabila statistică ne arată însă că s-au acumulat într-o jumătate de secol. O jumătate de secol de când a pășit pentru prima dată ca profesionist cu acte în regulă pe scândura magică a scenei. Se întâmpla în toamna lui 1972, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, numit atunci „locomotiva” teatrului românesc, așa cum îi place actorului să își amintească de această instituție căreia i se mai zicea și „pepiniera” teatrului nostru. Pentru că cine a trecut pe acolo, la început de carieră și s-a pătruns de  acel climat de incredibilă libertate  în vremuri de înfricoșătoare limitări pe multiple planuri ale vieții a „rodit” minunat în timp. Pe acea scenă magică atunci, rămasă astfel pentru vreme îndelungată, Paul Chiribuță, proaspăt absolvent al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC), șef de promoție,  la clasa profesorului Ion Cojar, a început a-și țese visul său de teatru și a-l împleti, apoi, ani și ani de-a rândul, mai bine de cincisprezece, cu al acelora aidoma lui, al celor care nutreau nădejdea să spună ceva important, adevărat în arta interpretativă sau în regia românească. După un scurt popas la Operetă, traseul său artistic a continuat sub cupola nu mai puțin miraculoasă a Teatrului „Bulandra”. Când are ocazia să evoce acea perioadă, nu omite să o menționeze ca pe una extrem de fastă care i-a permis „să stea pe scenă alături de mari actori”, mai vârstnici sau mult mai tineri și să fie contemporan cu deschiderile spre lume ale acestui teatru care a ajuns în mari festivaluri internaționale în contextul  postrevolționar. Aici a fost vreme de doi ani (1990–1992) și director artistic, secondându-l pe Silviu Purcărete, acela de care îl legau amintiri de neșters de la Teatrul Tineretului și care preluase acum direcția „Bulandrei”, alături de care își va da concursul și la împlinirea unor proiecte europene. Cum a fost tuburătorul spectacol cu Danaidele, clădit pe scenariul original al regizorului ca o restituire a teatralogiei în cea mai mare parte pierdută a lui Eschil, co-producție a mai multor festivaluri internaționale, pregătit la Craiova de unde au început fabuloasele turnee prin toată lumea, impresionând la superlativ prin luxurianța și rafinamentul vizual, prin metaforele și simbolurile ce puneau în valoare vibranta temă a exilului și a străinului. Alături de același Silviu Purcărete, destinul l-a purtat mai apoi pe Paul Chiribuță pe meleaguri franceze unde a avut ocazia, alături de actori francezi, să facă dovada solidității școlii românești de teatru prin exemplu propriu, pe scene din Limoges, Toulouse, Chartres, dar nu numai acolo, ajungând deopotrivă, prin variate proiecte, în zone teatrale de răsunet și venerație. După mai bine de un deceniu, actorul revine pe scenele din țară, conturând alte chipuri și semne teatrale, la Buzău, la Târgoviște, la Constanța, la București, în Teatrul „Nottara” sau în Teatrul Dramaturgilor români… O rapidă privire retrospectivă ne arată o galerie de chipuri și figuri celebre cărora le-a dat  personală înfățișare, în tușe bine temperate, dar mereu pertinente, cu eleganță și lejeritate detașată, mereu lăsând impresia că se simte ca în propria piele în personjele din zeci de spectacole, multe memorabile, unele rămase de referință : Romeo și Julieta, Pescărușul, Bună seara, domnule Wilde !, Hamlet, Nevesele vesele din Windsor, Mizantropul, Visul unei nopți de vară, Cântăreața cheală… Apoi, după revenirea în teatrul românesc, începând cu stagiunea 2012–2013, alte… glasuri, alte straie croite pentru personaje celebre din dramaturgia clasică ori modernă, în Suflete tari, Angajare de clovn, Trei nopți cu Madox…  Peste 70 de roluri în teatru. Și alte câteva în film. Cizelate sub bagheta regizorală a unor Liviu Ciulei, Iulian Vișa, Al. Tocilescu, Silviu Purcărete, Valeriu Moisescu, Cornel Todea, Al. Darie, Gabor Tompa, Nicolae Scarlat, Stere Gulea ș.a.

Într-un fel cariera artistică a lui Paul Chiribuță se împarte, de la sine, înainte și după acea ședere rodnică în Franța. Fără ca oricine ar face o trecere în revistă, o reconsiderare a rolurilor sale să poată eluda firul neîntrerupt, vibrant al iubirii netrucate și al dăruirii necondiționate a actorului pentru scândura sacră a scenei. După cum dedicația actorului pentru învățământul artistic, domeniu de care s-a apropiat spre maturitate, cred că nu trebuie văzută ca o scindare, ca un sacrificiu în dauna actoriei. Când spun ședere rodnică, am în vedere deopotrivă propria devenire profesională a actorului, dar și reverberațiile estetice și culturale în zona teatrului francez și de acolo în lume prin activitatea complexă a centrului Dramatic Național din Limoges pe care l-a condus cu rezultate excepționale Silviu Purcărete, alături de care Paul Chiribuță s-a aflat mereu într-un „parteneriat” benefic. Și dacă actorul s-a „înhămat” la direcția pedagogică a École supérieure  de Théâtre du Limousin (1997–2008), școală pentru tineri actori pe lângă Théâtre de l’Union, care atunci, în acel moment de „pedagogie-eveniment”, cum s-a spus, a fost selecționată să facă parte din grupul structurilor de învățământ abilitate să acorde Diploma națională de actor,  faptul poate fi pus poate în legătură cu ecourile reverberând în el din  spiritul acelei pepiniere creative care fusese teatrul din Piatra Neamț odinioară și, fără nici o îndoială, cu faptul că arta educației, domeniu prin excelență vocațional, ca și actoria, este pentru Paul Chiribuță, de când a îmbrățișat-o, nu doar o altă „sarcină” de împlinit, ci expresia unui impuls irepresibil, a unui talent indispensabil reușitei, aici, ca și în teatru, cum se știe. În țară, la UNATC, a parcurs  gradele profesionale, de la asistent la conferențiar doctor în arta dramatică și a îndeplinit pe linie administrativă, îndatoririle  de prodecan, apoi de decan al Facultății de Teatru. Funcție în care, impulsionând, bunăoară, organizarea unui Festival internațional al Școlilor de teatru (cu trei reușite ediții petrecute la Teatrul „Matei Vișnic” din Suceava), țintea o apropiere nemijlocită a sistemului educațional de palpitul viu al publicului iubitor de teatru. Și reitera oarecum acel deziderat al învățământului optim, în opinia sa, adică  o școală de actorie integrată unui teatru. Este aici un alt fel de a iubi actorul. Actorul cu majusculă.

În ultimii ani, Paul  Chiribuță trăiește cu adevărat o nouă ardoare artistică la Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești. O dovedesc cele unsprezece spectacole pe afișul cărora numele său se regăsește la începutul celei de-a șaptea stagiuni de când este integrat colectivului ploieștean. Mai întâi a fost distribuit de Alexandru Mâzgăreanu în două roluri din Job interviews. Acum,  este, rând pe rând, Antonio în A douăsprezecea noapte, profesorul Serebreakov în Unchiul Vanea, Baltazar Baltazarovici Jevakin în Căsătoria, judecătorul Danforth în Vrăjitoarele din Salem etc… Așa că nu este deloc întâmplător faptul că acesta este locul unde a fost sărbătorit Paul Chiribuță în chiar zilele de sfâșit de septembrie când a împlinit  50 de ani de carieră artistică. A fost sărbătorit așa cum și-ar dori orice slujitor al Thaliei. Pe scenă. Conducerea  teatrului i-a dedicat un întreg week-end. Cu două spectacole marca regizorului permanent al instituției, Cristi Juncu. Așa că l-am văzut pe Paul Chiribuță, ca Maurice în The Night Alive, apoi în rolul Tatăl din foarte libera și incitanta adaptare după Avarul de Molière. Un regal de nuanțe în genul comedie,  cu precădere preferat de actor. Întâmpinat cu aplauze nu doar ale colegilor din scenă, dar și ale spectatorilor care, cu toții, înștiințați de această aniversare, i-au urat, ca un copleșitor cor, un  vibrant La mulți ani! Gest de-a dreptul impresionant de admirație sinceră și profundă, pe care actorul a știut să le-o câștige prin credința și pasiunea lui pentru clipa repede pieritoare a scenei, dar care, iată, poate săpa adânc și durabil în simțire. Și nu mai puțin emoționant a fost momentul de după spectacol când, în foaierul acum atât de elegant renovat al teatrului ploieștean, dominat de chipul patronului spiritual al instituției, imortalizat cu histrionice și dinamice tușe, Paul Chiribuță s-a aflat înconjurat de câțiva invitați ai săi, actori sosiți din București pentru sărbătorire, împreună cu Ana Ciontea, soția sa. Pe un monitor instalat acolo, imagini cu celebre partituri din îndelungata sa carieră, derulate continuu, deveneau sensibili martori ce se asociau urărilor adresate acum și mai direct de colegii actori, aproape toți actorii de la secția Dramă, împreună cu dedicația lor de prețuire, într-o uriașă ramă, cu un semn de la fiecare, realizată cu mâna la fel de măiastră ca și vocea ori corpul său de către actorul Ionuț Vișan și înmânată de Ion Coman. Nu au lipsit directoarea teatrului, Mihaela Rus, Miriam Dumitrescu, consilier artistic, membri din secretariatul literar, din corpul tehnic. A fost o seară scurtă. Dar atât de caldă. De intensă în emoții. Urma o zi în care un alt spectacol din repertoriu se profila la orizontul imediat. Și… pe termen mai îndelungat, așa cum Paul Chiribuță o împărtășește celor mai apropiați lui, noi și noi proiecte pe care actorul nu contenește să le urzească prin neobosită dragoste de teatru.

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.