”Pe malul Dunării” de Letiția Vladislav

54
letitia vladislav proza scurta spania leviathan

logo rubrica Dragoste strainatate si vis leviathan.roEra iritat și pus pe ceartă. Venise la înmormântarea bunicii, Hilde Blumhagen, fata tâmplarului din Caransebeș, bineînțeles pe hârtie, pentru că un țigan mai harnic i-a luat nevasta cu împrumut și i-a adus-o acasă cu burta la gură și o pungă de aur, destul să-și repare casa, s-o vândă la un preț bun și să plece undeva, în Bărăgan, deschizându-și un atelier și ridicând o nouă casă, inventând o boală ereditară, care îi făcea pe copii ceva mai negri și cu ochii mai gălbui. Hilde nu-l iubea, însă avea mare respect față de acest om harnic și tăcut, căruia nu-i putea zice ”vater”, cum îi ziceau ceilalți cinci. El era Tata pentru că Willi Blumhagen nu accepta sângele țigănesc în limba lui nemțească. Tata Willi și nimic mai mult. Avusese o copilărie grea și o tinerețe zbuciumată, veri secetoase, ierni grele, foame și frica să nu rămână nemăritată, singură în casa tâmplarului mohorât și arțăgos. Cândva i-au găsit un alt tâmplar, mai tăcut decât Tata Willi, harnic și un pic zăpăcit la cap, mai ales după o încăierare pe podul de la Cernavodă, în urma căreia șezuse multă vreme în spital. Întors acasă avea vedenii, mai ales seara, sărmana Hilde se lungea lângă el în pat și-i cânta ceva duios până începea să sforăie. Făcuse cinci copii ce păreau toți sănătoși, trei mai negri, doi mai albi, dar vremurile se schimbaseră și lumea nu-i mai întreba dacă sunt cumva țigani ori turci, mai ales că aveau niște nume așa de nemțești că-ți îngheța sângele numai când auzeai când le pronunță. Blumhagen. Ca un topor. Dai cu el în lemn și pleznește buturuga. Blumhagen. Acum era moartă, așezată între cele două ferestre ce dădeau spre Dunăre. Fata cea mare, bătrână și ea, stinsese lumânările și-o lăsase singură în închisoarea ei de zeci de ani. Tâmplarul cel tânăr se săturase să facă scaune și copii, să se lase legănat la fiecare atac psihotic, să numere banii și să vadă seară de seară cum trece vremea pe lângă el. Avusese vise. Și planuri. Era blând în felul lui și destul de arătos. O iubise pe fata pescarului turc și din cauza ei încasase bătaia aia aproape mortală pe podul de peste Dunăre. Căzuse, dar cei trei veri ai fetei îl izbeau cu bocancii în spate și în cap. Auzise apa lovindu-se de pilonii grei ai podului, apoi niște voci străine și când s-a trezit, după multă vreme, nu mai era el. El și Hilde nu s-au cunoscut până în ziua cununiei. Ai lui erau bucuroși s-o aibă pe nemțoaica harnică și veselă. Ai ei erau bucuroși să-l aibă pentru că le-o luau de pe cap. A fost un negoț ca la târg. Eu am căruța și tu vii cu calul. Turcoaica dispăruse. Cu siguranță plecase prin preajma Mangaliei, unde mama fetei își avea familia. Gândurile lui o luau razna, nu mai putea controla nimic. După ce copiii începuseră să crească, se întreba care dintre ei era mai prostuț: el ori cei cinci. Și când era singur în grădină, vedea clar cum stau lucrurile. Helga nu-i mai era nevastă, ci mamă. El era preocuparea familiei, în jurul lui se învârteau toți, numai pentru el se mormăiau balade și tot pentru el se aprindeau lumânări, lângă o iconiță adusă de cineva de la o mănăstire. Începuse să obosească. Ultimul scaun făcut de el zăcea în magazia de lemne. Lipoveanul promisese că-l va lua după târgul cel mare.

– Curăță ograda!, îl împingea Hilde, tot n-ai nimic de făcut.

– Fac planuri, răspunse el, am nevoie de liniște să pot gândi în pace…

Râsul Hildei suna ca niște palme peste obrazul lui. Râdea dur, cu forță, parcă era un vânt aducător de furtună.

– Planuri? Tu?

– Eu, răspunse, eu am planuri…

Hilde măturase ograda, reparase leagănul agățat între cei doi nuci, râdea și vorbea de una singură, mai nebună ca el, adunând gunoiul cu lopata și aruncându-l în privata din fundul grădinii.

– Sunt și eu în planurile tale?, întrebă ea.

– Nu, răspunse el. Este proiectul meu.

A doua zi nu puse nimic în gură. Era sătul. Mâncase ani de zile. Îi stăteau toate sarmalele în gât. Descoperise un Dumnezeu al lui, care nu-i cerea nici să îngenuncheze, nici să se spovedească, venea în stufărișul de la picioarele podului și-i asculta plângerile, încât se simțea mult mai ușurat înaintea culcării și Hilde nu mai era nevoită să-i legene frica de tot ce-l înconjura.

– Cel puțin ai băut un pahar de lapte?, îl întrebase femeia, văzând că refuză mâncarea.

– Nu, răspunse el.

Hotărâse să nu mai mintă. Lapte? O fi fost bun pentru cei cinci, dar nu pentru el. A treia zi se trezise devreme. O luă încet spre Dunăre. Erau locuri cu destul de multă apă printre plopi. Se afundă printre ei și îl chemă pe Dumnezeul lui secret. ”A venit vremea, îi spuse, tu mă treci dincolo și eu vin cu tine.” L-au găsit după câteva zile. I-au tăiat funia și l-au pus direct în sicriu. Popa refuzase orice fel de slujbă. Era un sinucigaș. Hilde i-a ținut lumânarea aprinsă până ce l-au acoperit cu pământul umed. Spusese de vreo zece ori Tatăl nostru, pentru că toți vorbeau ca la târg și nimeni nu dădea un cât de mic semn de pietate. Nici cei cinci. Aruncau cu pietre în apa Dunării, reclamând că au ajuns mari și nu știu să pescuiască, pentru că tata Victor nu i-a învățat. La ce ai Dunărea în fundul grădinii, dacă nu-ți prinzi singur peștele?

Lumânările se stinseseră. Fata cea mare intră cu altele în mână. Îi venea s-o apuce de păr. Niciodată nu s-au înțeles. Fata asta, numai pentru că era mai albă, avea impresia că este ceva mai aparte, pretindea mult și zăpăcea lumea mai rău ca tata Victor.

– Ți-a venit nepotul, mamă, zise fata, uitându-se spre moartă și aprinzând o nouă lumânare.

– Intră, continuă întorcându-se spre ușă, făcând loc unui bărbat tânăr și alb ca ea.

– Ai lăsat-o singură, țipă bărbatul, morții nu-i poți lăsa fără lumină!

– Și cu cine era s-o las, se rățoi mama Elke, cu broasca țestoasă?

– Ești rea, răspunse bărbatul, tu n-ai iubit-o niciodată.

Afară începuse furtuna. Poarta spre grădină se închise cu un  zgomot asurzitor.

– Eu…, a fost tot ce ajunsese la el.

Tunetele acopereau totul. O privi o clipă pe Omama Hilde, între fulgere și lumânări. Părea liniștită. Parcă zâmbea cuiva de pe celălalt perete.

Murcia, Spania

Arhiva rubricii Dragoste, străinătate și vis de Letiția Vladislav

Pentru că noi credem în calitatea cititorilor noști, vă rugăm să comentați această însemnare...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.