Oedip rege (1967), Medeea (1969) cu Maria Callas în rolul titular, Decameronul (1971), Povestiri din Canterbury (1972) ar fi suficiente titluri care să-l înscrie pe Pier Paolo Pasolini (5 martie 1922, Bologna – asasinat în noaptea de 1/2 noiembrie 1975, pe plaja Idroscalo di Ostia, lângă Roma) printre cineaștii italieni de referință ai secolului trecut, într-o perioadă în care numele mari abundă. Dar Pasolini este în egală măsură o personalitate aparte în istoria literaturii, scriind deopotrivă în italiană și friulană, un creator multilateral aflat în centrul atenției, încercându-se și în alte domenii ale artei (pictură) și în filosofie. În centrul atenției și prin disputele pe care le-a generat, prin scandalurile cu tentă homosexuală, prin controverse, provocări, prin interdicțiile la care a fost supus.
Acest bărbat cu trăsături aspre, părând de un radicalism de nezdruncinat, în care se ascund, poate, angoasele uni om măcinat de incertitudini, a trecut prin experiențe-limită. A avut parte de nu mai puțin de 24 de denunțuri și procese în timpul unei vieți scurte, fiind parcă urmărit de un straniu destin coșmaresc. În 1961 scria într-o poezie: „Și eu, rămânând în urma morții, înaintea vieții reale, beau coșmarul de lumină ca un vin orbitor”. (Poezii lumești, în Poem sub formă de trandafir, 1961 – 1964). Detaliile încă neelucidate ale morții sale i-au generat istoricului Federico Zeri o analogie, deloc bizară, cu Caravaggio: „În opinia mea, există o afinitate puternică între sfârșitul lui Pasolini și sfârșitul lui Caravaggio, pentru că în ambele mi se pare că ele au fost inventate, criptate, regizate și interpretate de ei înșiși.”
Intelectual de stânga, Pasolini a fost în contextul social al Italiei de după Al Doilea Război Mondial un veșnic răzvrătit împotriva ipocriziei vieții burgheze, un luptător împotriva falsei moralități, adesea excesiv și pasional, dispus să denunțe mai mult decât să analizeze. „Mi-am petrecut viața urându-i pe vechii moraliști burghezi și acum trebuie să-i urăsc pe copiii lor prea devreme… Burghezia ridică baricade împotriva ei înseși, «copiii tăticilor» se întorc împotriva «tatălui». Scopul studenților nu mai este Revoluția, ci războiul civil. Sunt burghezi care au rămas așa cum sunt și ca și părinții lor, au un sens legal al vieții, sunt profund conformiști.”
Literatura sa, uneori cu tentă eseistică, poate fi interpretată în ansamblul ei ca un protest împotriva conformismului, dar și ca o radiografie minuțioasă a epocii, chiar dacă nu întotdeauna cu tușe ferme. În film – scenarist, documentarist, regizor – Pasolini pare a fi și acum, după trecerea vremii, când poate fi judecat dincolo de o conjunctură sau alta, când ”scandalurile” s-au stins, un interpret iconoclast al miturilor, care nu vrea să țină seama de rețete de receptare, care are o viziune proprie, poate ușor șocantă, chiar dacă, ficțional, nu e dispus să inventeze. Grecia sălbatică, aproape „tribală” a lui Pasolini devine parcă cu atât mai pasionantă și enigmatică în culorile ei fruste, din care alungă orice urmă de literaturizare, de cosmetizare – Medeea, în care Maria Callas se dovedește și o actriță de clasă, și Oedip rege.
Prezentat publicului la trei săptămâni de la moartea autorului, „scandalosul” Salò sau Cele 120 de zile ale Sodomei, care poate oripila până la dezgust prin excesul de sexualitate, este cel din urmă protest al lui Pasolini, un protest așezat ostentativ la umbra mitului readus în actualitate.
Opera lui Pasolini, click aici.
Edipo re, scenariul și regia: Pier Paolo Pasolini. În distribuție: Franco Citti, Silvana Mangano, Alida Valli, Carmelo Bene, 1967
Medea, scenariul și regia: Pier Paolo Pasolini. În distribuție: Maria Callas, Massimo Girotti, Laurent Terzieff, Giuseppe Gentile, Margareth Clémenti, Paul Jabara, 1969
Arhiva rubricii Filă de calendar
