De fiecare dată când mă întorc în Submarginea, mă cuprinde o stare ciudată, o nostalgie blândă amestecată cu euforie. Am sentimentul unei întâlniri reale cu poveștile copilăriei mele. Numai că întâlnirea nu are loc niciodată! Lumea pe care o port în mine, ca pe o icoană neprețuită, nu mai există.
Acum totul e redus ca dimensiune. Începând de la livada din spatele casei, care era enormă (eu așa o țin minte), plină cu arbori bâtrâni și vânjoși, la dealurile spre culmea cărora urcam o veșnicie, la câmpiile galbene de spice în care înotam ca-ntr-o mare, culegând maci și albăstrele, până la pădurea adâncă și misterioasă în care nu mă aventuram niciodată singură, mergeam cu Maica să adunăm vreascuri, toate, absolut toate, sunt mici și neînsemnate acum. Intru cu mașina pe drumul pietruit din capătul satului, printre plopii fără soț, plini cu globuri de vâsc și până să-mi dau seama am și ajuns pe serpentinele atât de chircite acum, dar odinioară impresionante și aventuroase ca un traseu montaigne rousse, din celălalt capăt. Mergeam pe jos atunci și uneori tăiam încrengătura de curbe cu o potecă prin iarbă, acum însă pare că un uriaș distrat a desenat în colbul drumului două-trei bucle.
Dar nu doar percepția e diferită. E adevărat, ochiul copilului care s-a deschis spre un paradis verde, cum era Submarginea mea atunci, amplifica orice imagine, pentru că la asta se reducea întregul său univers. Nimic însă din tot ceea ce m-a fascinat în copilărie nu a rezistat. Și, Dumnezeule, nici măcar nu poate fi vorba despre o probă serioasă a timpului. Nu sunt foarte mulți ani de când am plecat plângând să locuiesc la oraș, într-un internat școlar. Cred că din acest motiv toate poveștile mele încep și se termină în raiul din care-am fost alungată atât de devreme.
Așa cum spuneam, mă duc de fiecare dată acolo cu bucurie și emoție, sperând să regăsesc, fie și doar puțin, magia pierdută. Dar întotdeauna încerc același gust amar al dezamăgirii. Amintirile mele nu mai au nicio urmă de materialitate! Părinții mei sunt încă acolo, însă aceea care pentru mine întruchipează întreaga imagine a unei copilării fericite, Maica, nu mai e de multă de vreme. De când s-a mutat în dealul bisericii, lângă bunicul, fără care a trăit aproape o viață de om. Eu nu l-am cunoscut. După plecarea ei, treptat, casa părintească s-a schimbat. La început au fost înlocuite obiectele de mobilier. Încet, încet, modernismul a câștigat bătălia cu tradiționalul. Sufeream de fiecare dată când observam că mai lipsește câte ceva. În camera bunicii prima schimbare a fost patul. La țară încă se mai foloseau atunci paturile în care se puneau saltele umplute cu paie. Ea, toată viața, doar așa a dormit. Deși apăruseră dormezele cu arcuri, saltelele de burete, a refuzat să doarmă pe așa ceva. La moartea ei au ars salteaua și au aruncat tăbliile patului într-un șopron cu lemne de foc. Au urmat pereții. Maica nu folosea pentru ei, niciodată, altă culoare decât albastru. Cumpăra văruiele, cum spunea ea, un praf albastru pe care-l dizolva în pastă de var stins, cu o consistență de piftie ce mă-ndemna să-m vâr mâinile și să frământ amestecul. Și aș fi făcut asta dacă ea nu m-ar fi amenințat că-mi va crăpa toată pielea pe mâini și voi muri de usturime. Diluat cu apă, rezulta un lichid albăstrui, care mirosea puternic a proaspăt și făcea peretele să arate ca un cer senin de vară. Maica-și văruia singură odaia cu meserlăul, o bidinea cu coada foarte lungă, cât să ajungă și pe tavan. După moartea ei, într-o vară, i-am găsit odaia vopsită roz deschis!
Ultimul obiect care a rezistat, singurul care mă ajuta de fiecare dată să mi-o imaginez pe Maica stând în fața lui, ca păzitorul unei comori, a fost podișorul. Spun a fost pentru că de curând a dispărut și el din fosta ei odaie. Podișorul era un dulap asemănător unui corp de mobilier pentru sufragerie, din lemn vopsit, cu două aripi cu sticlă în partea superioară, patru sertare sub ele, iar jos, în partea inferioară, două uși mari închideau în spatele lor două rânduri de polițe. Nu știu câți ani va fi având, dar eu când am deschis ochii acolo l-am găsit și nu mi s-a părut că ar fi fost nou vreodată. Maica îl vopsea din când în când. Niciodată nu am știut cu exactitate ce comori ascundea podișorul. Toate lucrurile bune de-acolo veneau: dulciurile pe care ea le avea întotdeauna pentru mine; bănuții legați într-un colț de năframă, din care primeam exact cât să-mi ajungă de un sirop cu sifon, sau, uneori, de o înghețată; firele colorate și pânza specială (etamină-i spunea), pe care coseam flori din cruciulițe împunse câteodată și-n degetele mele neîndemânatice; chiar și câteva monezi misterioase de argint de acolo erau scoase. În cele două aripi cu sticlă stăteau prinse, cu ace în rama de lemn, fotografii vechi reprezentând personaje necunoscute mie. Un domn elegant cu cizme negre, lungi până la genunchi, foarte lustruite, despre care-mi spunea că e bunicul, un copil plăpând cu o cămășuță largă ce-i acoperea complet piciorușele, copilul lor, fratele tatei, mort la vârsta aceea fragedă din cauza unei pneumonii și a lipsei medicamentelor, alte și alte figuri din vremuri apuse, toți cu poveștile lor pe care nu le mai țin minte. Dar și fotografii mai recente, cu tata militar, sau cu fratele său plecat la Timișoara și familia acestuia, ori cu mine în uniformă de școlăriță, își găseau locul în spatele sticlei podișorului. Multe s-au pierdut, altele au fost înlocuite de către părinții mei, îngălbenite fiind, cu fotografii color ale noastre sau ale nepoților pe care-i văd rar. Nici conținutul podișorului nu mai e interesant, a devenit un banal dulap de bucătărie.
În urmă cu puțină vreme, am fost să-mi vizitez părinții. Odată intrată în casă am constatat cu stupoare că nu mai există podișorul! În locul lui trona o urâțenie din pal melaminat cu oglinzi încadrate. Ai mei, încântați de achiziție, îmi cereau părerea, lăudându-se că au negociat un preț bun. ”Gata adus acasă” – a completat tata cu mândrie. Dar unde-i podișorul? – am întrebat aproape gâtuită de teamă. ”Ei, l-am scos pe terasă, mai punem lucruri de pe-afară în el, i-a trecut vremea” – a adăugat mama, oarecum afectată că eu n-am găsit altceva de spus. Am ieșit afară, l-am găsit într-un colț pe veranda ce-i zice azi tata terasă, modernizată și ea. I-am mângâiat lemnul bătrân și-am înnodat în ochi un ghem de lacrimi, ca Maica bănuții pentru mine în năframă. De-acum, afară fiind, lemnul i se va degrada. N-am putut să le spun ce simt, n-ar fi înțeles, în plus s-ar fi supărat că nu le apreciez noua achiziție, pentru care și-au rupt bine din pensii. I-am rugat doar să aibă grijă de podișor, să nu-l arunce. Oricum m-au privit contrariați.
Vezi arhiva rubricii Ierburi dulci, pajiști amare. Leacuri și blesteme din Submarginea de Ani Bradea
